Rezumat

     În acest articol, explicăm principalele direcții specifice jurisprundeței Curții de Justiție a Uniunii Europene în raport cu punerea în executare a mandatului european de arestare (MEA). Ne-am raportat la excepțiile care plasează în plan secund principiul încrederii și recunoașterii reciproce, aspect care atenuează nivelul de cooperare judiciară transnațională în materie penală. Ne interesează cu precădere identificarea perspectivelor asupra (re)definirii spațiului de libertate, securitate și justiție în contextul Brexit, simultan cu (re)definirea frontierelor interne și externe ale UE.

     Cuvinte cheie: jurisprudența CJUE, principiul încrederii și recunoașterii reciproce, mandatul european de arestare, Brexit, spațiu de libertate, securitate și justiție.

     Introducere

     Spațiul de libertate, securitate și justiție constituie eminamente un pilon important pentru instituirea unor măsuri de protecție asupra drepturilor cetățenilor UE, având în vedere partajarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre (potrivit art. 4 din TFUE). Grosso modo, dezideratul principal vizează intensificarea cooperării în materie penală între statele membre, ca urmare a necesității stringente de a combate traficul de persoane și contrabanda, precum și conectarea sistemelor juridice naționale.

     În practică, obligația sacrosantă de a proteja drepturile fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului aduce atingere, în mod direct sau indirect, interesului legitim al autorităților naționale de a asigura securitate și protecție cetățenilor. La nivel comunitar, existența unor breșe în interiorul spațiului de libertate, securitate și justiție afectează, după cum arătăm în acest articol, recunoașterea și punerea în aplicare a hotărârilor pronunțate într-o țară din UE, situație în care formele de cooperare în materie penală între statele membre devin (într-o anumită măsură) lipsite de conținut. Ne referim în special la situațiile în care respectarea drepturilor persoanelor asupra cărora a fost emis un mandat european de arestare (MEA) prevalează în raport cu intensificarea formelor de cooperare transnațională în domeniul justiției.

    În acest articol, analizăm jurisprudența CJUE în materie, comparativ cu dinamica aplicării MEA, cu scopul de a surprinde principalele breșe ale spațiului de libertate, securitate și justiție, determinate de rigorile de a respecta demnitatea persoanelor condamnate, simultan cu atenuarea cooperării între statele membre în materie penală. Surprindem, de asemenea, perspectivele privind (re)definirea spațiului de libertate, securitate și justiție în contextul Brexit.

     Efectul pervers al jurisprudenței CJUE. Limitele încrederii și recunoașterii reciproce

     Per ansamblu, prin jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)[1] urmărește monitorizarea interpretării și aplicării unitare a legislației Uniunii Europene în toate statele membre, simultan cu respectarea de către statele membre și instituțiile UE a dreptului european.[2] Reținem că CJUE se raportează la drepturile fundamentale recunoscute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și la prevederile din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dispunând de statutul de act juridic obligatoriu,[3] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reprezintă principalul instrument care dispune de „vocația de a constitui fundamentul principal pentru a-și duce la îndeplinire sarcina de a asigura respectarea drepturilor fundamentale în interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii”.[4]

     Expressis verbis, hotărârile CJUE sunt legitimate prin apelul la valorile spirituale și morale ale Uniunii Europene, demnitatea umană dobândind astfel o dimensiune sacrosantă, care „trebuie respectată și protejată”[5] prin garantarea dreptului la viață,[6] simultan cu „interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”[7] care aduc atingere dreptului la integritate fizică și psihică.[8] Onus probandi, sunt interzise atât transferurile colective, cât și transferul unei persoane condamnate în statele „unde există un risc serios” asupra încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei private de libertate, în cazurile de strămutare, expulzare sau extrădare.[9]

Ulterior aderării Uniunii Europene la Convenție (24 ianuarie 2011), CJUE a dobândit instrumentele necesare pentru a putea monitoriza aplicarea principiului subsidiarității și a bunei funcționări a sistemului jurisdicțional al UE, principiul de bază fiind reprezentat de „o prezumție de conformitate cu Convenția în anumite împrejurări (jurisprudența Bosphorus)[10]”.[11] Provocarea principală a fost însă reprezentată de faptul că sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene se întemeia pe regula generală potrivit căreia „acțiunea Uniunii nu producea efecte în privința particularilor decât prin intermediul unor măsuri naționale de punere în aplicare”.[12]

     Viziunea centrală asupra drepturilor omului o regăsim menționată în Preambulul Cartei, aspect care ne indică, indirect, limitele jurisprudenței CJUE:

“Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție”.[13]

     Apelul la valorile spirituale și morale ale Uniunii Europene nu are drept scop doar legitimarea hotărârilor CJUE, ci și recunoașterea caracterului inviolabil al demnității umane, care „trebuie respectată și protejată”[14] prin garantarea dreptului la viață,[15] simultan cu „interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”[16] care aduc atingere dreptului la integritate fizică și psihică.[17]

Predarea transfrontalieră a persoanelor asupra cărora a fost emis un MEA[18] se circumscrie acestor exigențe, aspect care îngreunează punerea în aplicare a hotărârilor dispuse de către o autoritate judiciară. Efectul pervers este reprezentat însă de posibilitatea autorităților judiciare de a amâna sau refuza predarea persoanelor urmărite, invocând existența anumitor motive obligatorii sau facultative.[19] Observăm astfel că limitele cooperării transfrontaliere în domeniul justiției sunt trasate, grosso modo, în raport cu respectarea demnității persoanei căutate, principiu sacrosant care impregnează o dimensiune relativă procedurilor judiciare.

     Exempli gratia, hotărârea CJUE în cauzele conexate Pál Aranyosi și Robert Căldăraru[20] reflectă în mod fidel consecințele concrete ale aderării UE la Convenție. În aceste cauze, Curtea a problematizat asupra situațiilor de punere în executare a MEA.[21] Deciziile preliminare formulate de Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen, Germania)[22] cu privire la condițiile necorespunzătoare de detenție din Ungaria și România, au evidențiat modul în care mecanismul de punere în executare a MEA nu se raportează în mod absolut la principiile încrederii și recunoașterii reciproce, statele membre admițând faptul că „ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii”.[23]

În cele două cauze conexate, argumentul invocat de avocatul general Yves Bot s-a fundamentat însă pe dreptul autorităților judiciare de executare de a refuza predarea persoanei căutate în situația în care statul membru emitent se confruntă cu „o deficiență sistematică a penitenciarelor”.[24] Avocatul general Yves Bot a subliniat că obiectivul privind crearea spațiului de libertate, securitate și justiție al Uniunii Europene[25] - invocat în cauzele de punere în aplicare a MEA - nu poate prevala în fața obligativității respectării drepturilor fundamentale ale persoanei predate.[26] Cu toate că a admis existența „unui risc evident și clar ca infracțiunea să rămână nepedepsită și ca autorul să recidiveze, aducând astfel atingere drepturilor și libertăților celorlalți cetățeni ai Uniunii”,[27] avocatul general Yves Bot a făcut apel la „efectul pervers al unei prea mari promiscuități”.[28] Pe baza acestor argumente, CJUE a admis faptul că este necesară amânarea punerii în executare a MEA, în cazul în care există „elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor deținute în statul membru emitent”.[29] Autoritatea judiciară de executare trebuie să se conformeze acestei dispoziții, „până la obținerea informațiilor suplimentare care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc”.[30] CJUE a lăsat la latitudinea autorității judiciare de executare să evalueze necesitatea respingerii procedurii de predare, în cazul în care se constată că nu este posibilă înlăturarea factorilor de risc într-un termen rezonabil.[31]

     Prin această decizie, CJUE a definit pentru prima dată limitele aplicării principiului de cooperare transnațională în domeniul justiției, punând în prim plan drepturile persoanei asupra căreia o autoritate judiciară dintr-un stat membru a emis un MEA. Înfăpturirea justiției trebuie să respecte astfel principiile enunțate în Convenție, pentru a permite o aplicare unitară a dreptului în spațiul comunitar.

     Totodată, nu trebuie să omitem faptul că trasarea limitelor asupra cooperării judiciare transnaționale în materie penală sunt definite în raport cu situația persoanei căutate, dar și în funcție de capacitatea statului care a emis MEA de a respecta prevederile din Convenție. În practică, în perioada 2005-2017, procentul MEA executate a înregistrat o creștere semnificativă de la 12% la 36%, simultan cu creșterea MEA emise de 2,5 ori (tabelul nr. 1). Această tendință evidențiază, în același timp, reducerea eficienței autorităților competente de supraveghere a controlului la frontierele interne și externe ale UE.

     Tabelul nr. 1. Statistici privind utilizarea MEA[32]

(Re)definirea spațiului de libertate, securitate și justiție în contextul Brexit

     În cauza C-327/18 PPU,[33] CJUE a clarificat modul de executare al MEA în raport cu prevederile din articolul 50 al TUE, membrii Curții considerând că regimul juridic va suferi modificări doar ulterior retragerii unui stat din Uniunea Europeană, motiv pentru care MEA aflate în etapa de executare nu pot să fie refuzate sau amânate din acest motiv.[34] Nota bene, atâta timp cât statul emitent face parte parte din UE, principiul încrederii și recunoașterii reciproce își găsește în continuare aplicabilitate.[35]

Decizia CJUE se circumscrie observațiilor prezentate de către avocatul general Maciej Szpunar,[36] din care reținem două aspecte relevante care surprind perspectivele privind (re)definirea spațiului de libertate, securitate și justiție după retragerea unui stat membru din UE. Pe de o parte, încrederea și recunoașterea reciprocă constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare, exemplu ilustrativ al respectării dreptului Uniunii. Avocatul general a subliniat însă că situațiile excepționale invocate în jurisprudența CJUE au limitat principiul încrederii reciproce, motiv pentru care statele membre nu manifestă „o încredere oarbă”.[37] Pe de altă parte, avocatul general Maciej Szpunar a subliniat că „Brexit înseamnă Brexit”,[38] în sensul în care după retragerea din Uniune, drepturile și obligațiile care decurg din decizia-cadru nu se mai aplică statului care nu mai dispune de calitatea de membru al UE.[39] Excepția este reprezentată de invocarea unor excepții în Acordul de retragere, în caz contrar aplicându-se prevederile privind extrădarea.

     Pentru a atenua efectele Brexit asupra cooperării în domeniul justiției, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a modificat legislația internă, reglementând situația tranzitorie a MEA, împreună cu situația cererilor de cooperare judiciară pendinte la data producerii Brexit-ului. Partea britanică a propus aplicarea unor norme tranzitorii, inclusiv în scenariul în care nu ar exista un Acord de retragere.[40] Concret, în cauzele pendinte, MEA nu vor fi înlocuite cu cereri de extrădare.[41] De facto, principiul încrederii și recunoașterii reciproce va funcționa în continuare, pentru o anumită perioadă, pentru MEA emise anterior datei ieșirii Regatului Unit din UE. După această dată, cooperarea judiciară se va întemeia pe cererile de extrădare, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Textul Acordului de retragere prevedere aplicarea în continuare a acțiunilor de cooperare judiciare în materie penală, aflate în desfășurare înainte de încheierea perioadei de tranziție.[42] Excepția este reprezentată de situația în care un stat membru al UE invocă principii fundamentale ale dreptului intern care impun refuzul predării propriilor resortisanți către Regatul Unit, în cazul în care MEA a fost emis în cursul perioadei de tranziție.[43] În această situație, „Regatul Unit poate declara, în termen de cel mult o lună de la data primirii declarației Uniunii, că autoritățile sale judiciare de executare pot refuza predarea propriilor resortisanți către statul membru respectiv”.[44] Dispozițiile din Acordul de retragere nu conferă astfel o garanție asupra funcționării spațiului de libertate, securitate și justiție pe durata perioadei de tranziție.

     În context Brexit, restrângerea previzibilă a spațiului de libertate, securitate și justiție implică, în viziunea noastră, redefinirea limitelor și a excepțiilor în care statele membre pot amâna sau refuza predarea persoanei urmărite. Direcția este contrară intensificării cooperării transnaționale, situație pe care o considerăm problematică, întrucât îngrădește accesul la justiție, precum și asigurarea unui nivel înalt de securitate, datorită reducerii predictibilității în privința executării MEA. Miza principală este reprezentată de intensificarea controlului la frontierele interne și externe ale UE (frontiere (re)definite după ieșirea Regatului Unit din Uniune), simultan cu instituirea unor măsuri suplimentare de supraveghere pentru situațiile în care punerea în aplicare a MEA este amânat sau refuzat de către o autoritate judiciară dintr-un stat membru.

Concluzii

     În acest articol, am evidențiat limitele cooperării judiciare transnaționale în materie penală între statele membre ale UE, raportându-ne la punerea în executare a MEA. Demersul nostru a ilustrat modul în care jurisprudența CJUE a atribuit o dimensiune inviolabilă demnității umane, care prevalează în fața interesului statelor membre de a pune în executare deciziile unei autorități judiciare. Dezideratul prezervării ordinii publice și siguranței naționale dobândește astfel o dimensiune relativă, fiind condiționat de capacitatea statului de a asigura respectarea drepturilor persoanei căutate. În situația în care există riscul ca persoana returnată să fie expusă la tortură și la tratamente inumane sau degradante, MEA poate să fie amânat sau respins. Principiul încrederii și recunoașterii reciproce se aplică astfel doar în situațiile în care sunt respectate drepturile fundamantale de care dispune persoana căutată.

     În context Brexit, am identificat tendința restrângerii treptate a spațiului de libertate, securitate și justiție, prezentând noul cadru de reglementare a MEA pe durata perioadei de tranziție. După încheierea acestei etape, noul cadru judiciar transnațional se va supune prevederilor privind extrădarea. Simultan, am identificat necesitatea (re)definirii granițelor interne și externe ale UE.

Bibliografie

·                     Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (2019/C 384 I/01).

·                     Concluziile avocatului general Maciej Szpunar, prezentate la 7 august 2018 în Cauza C‑327/18 PPU.

·                     Concluziile avocatului general Yves Bot prezentate la 3 martie 2016 (1) în cauzele conexate Pál Aranyosi (C 404/15) și Robert Căldăraru (C 659/15 PPU).

·                     Curtea de Justiție a Uniunii Europene, „Document de reflecție cu privire la anumite aspecte ale aderării Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, 5 mai 2010.

·                     Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărâre în cauzele conexate Pál Aranyosi (C 404/15) și Robert Căldăraru (C 659/15 PPU), pronunțată la 5 aprilie 2016, ECLI:EU:C:2016:198.

·                     Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărâre în cauza C-327/18 PPU din 19 septembrie 2018.

·                     Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi (Bosphorus Airways) c. Irlande [GC], nr. 45036/98, CEDH 2005-VI.

·                     Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

·                     European-Justice, “Mandatul european de arestare” (MEA).

Guvernul României, “Notă de fundamentare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2019 privind unele măsuri aplicabile în cazul retragerii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană fără un acord”, 13.11.2019.

Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 2012/C 326/02, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 26.10.2012.