La începutul lunii ianuarie 2020, Adunarea Generală a ONU anunţa că, în conformitate cu prevederile Articolului XIX din Cartă, Libanului i-a fost suspendat dreptul de vot în cadrul Adunării Generale, ca măsură punitivă pentru neplata contribuţiei financiare pe ultimii doi ani, în valoare nominală de 459.000 de dolari. Ministrul libanez de externe, Gebran Basil, ginere al preşedintelui Michel Aoun şi lider executiv al formaţiunii politice Mişcarea Patriotică Liberă, înfiinţată de şeful statului, a respins orice resposabilitate a Ministerului Afacerilor Externe pentru această situaţie, angajându-se într-o polemică vituperantă cu colegul său de la Finanţe. Rezoluţia organizaţiei internaţionale, ca şi cearta între cei doi membri ai guvernului demisionar de la Beirut nu era decât un vârf al aisbergului care ascunde starea de haos în care se zbat, de mai multe luni, Libanul şi libanezii. Libanul nu a fost singura ţară aflată în situaţia de a nu putea să-şi achite contribuţiile la bugetul ONU, cifrată la mai puţin de jumătate de milion de dolari. Libanul, care doar în amintirile celor vârstnici mai păstrează blazonul de „perlă” şi de „Elveţie” a Levantului, era penalizat pe o listă de încă nouă state pe care se regăsesc Africa Centrală, Tonga, Venezuela, Yemen, Somalia, Lesotho şi altele.

     De mai multe luni, Libanul este zguduit de o amplă mişcare protestatară şi revendicativă despre care s-a spus - liderii politici, cu deosebire - că a avut drept scânteie decizia nefericită a ministrului telecomunicaţiilor, Mohammed Shukeir, de a introduce o taxă cotidiană asupra comunicaţiilor electronice de socializare, utilizate, de obicei, în regim de gratuitate. Într-o ţară care suferă, de câțiva ani, nu numai de o cronicizată criză guvernamentală, dar şi de o prăbuşire de facto a infrastructurii şi serviciilor, de la salubritatea publică la electricitate, apă potabilă, sistemul financiar-bancar şi prăbuşirea valorică a monedei naţionale, adevărata cauză a nemulţumirilor sociale şi a lunecării statului către colaps este doar rezultatul unor îndelungate şi împovărătoare acumulări negative din care nu lipsesc: corupţia cronicizată şi inerţia clasei politice şi a clanurilor de interese şi de orgolii confesionale, prizoniere ale unei constituţii depărţite de realităţile naţionale şi globale; ingerinţele externe şi sistemul aşa numit „Al-Muwalat”, care denumeşte orientările clientelare ale grupurilor de interese politice şi financiar-economice în raport cu grupuri şi politici externe şi străine de interesele „Libanului pentru toţi libanezii”.

     Tinerii care - solidari dincolo de apartenenţa confesională şi de categoria profesională - au coborât în spaţiul public nu mai sunt animaţi doar de cauze care ţin de supravieţuirea cotidiană, ci, într-o solidaritate fără precedent în istoria modernă a Libanului, cer schimbarea profundă şi totală a regimului osificat, refuzând cosmetizările de suprafaţă precum schimbarea unui premier sau a unui ministru. Dacă, în Magrebul arab cuprins, în 2011, de febra „primăverii arabe”, deviza manifestanţilor a fost sintetizată în puţine cuvinte, precum „irhal”, sau, în spaţiile francofone - precum Tunisia sau Algeria - „dégage”, ambele cu sensul de „pleacă”, având ca ţintă pe un Hossni Mubarak, un Zine El-Abidine Ben Ali sau Abdelaziz Bouteflika, marginalizaţii „primăverii libaneze” revendică epurare globală, care să cuprindă indivizi, instituţii, sisteme şi stiluri de guvernare, până la eliminarea confesionalismului şi la modernizarea sistemului electoral şi a alternanţei democratice la putere. „Să plece totul şi toţi!” , Kullu, care înseamnă „totul şi toţi”, nu doar un şef de guvern sau de parlament. Libanezii cer un Liban care să fie, în esenţa sa, unul cu adevărat al tuturor libanezilor.

*

     Nu este mai puţin adevărat că această ţară, cu o morfologie şi o istorie atipică în contextul regional, a fost marcată, cu deosebire după războiul civil de 15 ani (1975-1990), de efectul unei serii aproape neîntrerupte de profunde dificultăţi funcţionale şi relaţionale - ingerinţe şi ocupaţii străine, comunitarism şi segmentare socială, politică, teritorială, prezenţa grupărilor înarmate, conflicte de securitate şi confesionale etc. - care, cumulate, au constituit tot atâtea bariere în calea funcţionării instituţionale şi a dezvoltării sectoarelor economice, sociale şi de infrastructură. Şi, tocmai din perspectiva unui asemenea curriculum vitae al ultimilor 40 de ani, nu a putut să nu surprindă vitalitatea, coeziunea şi solidaritatea actualelor mişcări sociale revendicative în faţa cărora puterea a manifestat o atitudine de reacţie relativă şi limitată la oferte fragmentare şi reduse de măsuri superficiale, al căror vârf a fost concretizat prin demisia primului ministru Saad Hariri şi desemnarea unui succesor provenit din mediiile formaţiunii Hezbollah şi respins cu aceeaşi acribie de pe baricadele demonstranţilor. De conturarea unor măsuri de reformă reală nu a fost vorba în nici un moment.

Sursa: Al Jazeera.com

     Nu au fost puţini comentatorii şi analiştii care au căutat paralelisme şi similitudini între manifestările populare izbucnite în anul trecut şi continuate, cu aceeaşi energie, şi în noul an 2020, pe de o parte, şi uriaşa mobilizare populară din 2005, cunoscută drept „revoluţia cedrului” şi izbucnită ca reacţie spontană la asasinarea fostului prim ministru Rafik Hariri, pe de altă parte. Ceea ce este comun celor două momente se regăseşte în amploarea mobilizării ca expresie a voinţei unui singur popor care doreşte să fie stăpân pe destinele sale şi să trăiască în demnitate, egalitate de şanse şi democratizare modernă. Diferenţa care separă cele două „revoluţii” constă în aceea că, în anul 2005, mişcările de masă au izbucnit mai degrabă ca revendicare a independenţei şi suveranităţii naţionale şi, mai exact, ca gest de condamnare, protest şi refuz al ocupării de facto a Libanului de către regimul baasist sirian. În aceeaşi măsură se poate reţine realitatea unei alte deosebiri fundamentale. Dacă „revoluţia cedrului” a purtat în mod evident amprenta clivajului care fractura societatea libaneză între două mari blocuri politice şi confesionale, respectiv între blocul „14 martie” (sunniţii musulmani şi maroniţii creştini) şi „Mişcarea 8 martie” (şiiţi, etnici armeni şi alte confesiuni creştine), în actuala „primăvară libaneză” se poate constata elementul de noutate absolută al solidarităţii naţionale dincolo de identităţile şi apartenenţele politice, confesionale sau etnice ale cetăţenilor libanezi şi în favoarea unei politizări mai accentuate a actului revendicativ şi protesatar, inclusiv de distanţare critică de acele grupări şi comunităţi clientelare care se evidenţiază mai degrabă nu ca entităţi dăruite unui ideal libanez, cât unor interese şi politici străine, aşa cum este cazul partidelor politice şiite pro-iraniene Hezbollah şi Amal.

     Constituită pe principii confesionale şiite, mișcarea Hezbollah se pretinde a avea nu numai o dimensiune politică libaneză, ci şi una care ţine de două coordonate ale revoluţiei islamice din Iran, respectiv aceea de avangardă a „rezistenţei şi refuzului” (Al-Muqawama şi Al-Rafd) în raport cu Israelul şi cu „hegemonia americană şi imperialistă occidentală”. Ori, prin prisma acestui considerent doctrinar se înţelege că, pentru această formaţiune şiită libaneză, ca de altfel şi pentru aliatul său sirian şi sponsorul iranian, demontarea şi eliminarea sistemului confesional de guvernanţă a statului libanez ar fi o veritabilă catastrofă strategică.

De la stânga la dreapta Ghidul iranian Ali Khamenei, Hassan Nassrallah și Generalul Qasem Soleimani (Sursa: thetimesofisrael.com)

     Fără un guvern funcţional şi delegitimizat prin demisia premierului Saad Al-Hariri, precum şi cu un succesor venit din partea Hezbollah, în persoana lui Hassan Diab (fost ministru al educaţiei şi învăţământului superior, membru al Hezbollah), situaţia din Liban la acest început de nou an este lipsită, în mod dramatic, de perspective clare şi credibile de ieşire din actuala criză într-un viitor previzibil. Fragmentarea eşichierului politic intern a fost, încă o dată, aprofundată prin ruperea blocurilor politice deja existente, ca urmare a boicotului la care actul de guvernare este supus de către cel puţin două formaţiuni cu pondere pe arena şi în viaţa politică. Şi este vorba de creştinii din Forţele Libaneze conduşi de Samir Geagea şi, alături de acestea, influentul Partid Socialist Progresist al minorităţii druze, condus de septuagenarul Walid Jumblatt, contestatari înverşunaţi ai liderului Jebran Basil, ginere al preşedintelui Aoun şi aspirant nedeclarat la fotoliul prezidenţial de la Baabda.

De la stânga la dreapta, Walid Jumblatt și Samir Geagea (Sursa: daylistar.com.lb)

     Libanul parcurge o stare de opoziţie greu conciliabilă între naţiune şi stat, un stat incapabil şi nedoritor de a elimina crusta care acoperă profunzimea cauzelor care, de decenii, se perpetuează şi pe care nicio formulă guvernamentală - fie ea politică, fie politico-tehnocrată, fie una asigurată de „specialişti” independenţi - nu va putea să o depăşească atâta vreme cât nu se va ajunge la reformularea contractului între societate şi stat, pe temelia la care cetăţenii sunt mai decişi ca oricând să nu renunţe: o nouă formă de guvernare care să fie profund şi ireversibil despărţită de visul marelui Liban iluzoriu aşa cum a fost croit de domnii Sykes şi Picot acum 100 de ani şi care trebuie să fie ceea ce demonstranţii nu obosesc să proclame - „un singur Liban pentru toţi libanezii”.