Introducere

     Încă de la înființarea sa, în 1948, Statul Israel s-a confruntat cu numeroase incidente de securitate, unele dintre acestea amenințându-i chiar existența. Una dintre cele mai importante amenințări existențiale a constituit-o scenariul în care un stat inamic achiziționa capacități nucleare, lucru care ar conduce la o situație de netolerat pentru statul evreu. Acest scenariu s-a repetat deja de trei ori, pentru israelieni: prima dată a fost când Israelul a decis să distrugă, în 1981, reactorul nuclear al Irakului; a doua, când Israelul a distrus reactorul nuclear construit în Siria în 2007 și a treia oară când autoritățile israeliene au fost puse în fața alegerii de a elimina programul nuclear al Iranului, în perioada 2010-2011, însă în cele din urmă nu au mai întreprins niciun demers. Din punct de vedere empiric, aceste trei cazuri demonstrează modalitatea în care Israelul a răspuns la amenințări existențiale, luând în considerare relația cu principalul său aliat, SUA.

     Reactorul nuclear irakian era văzut de premierul israelian Menachem Begin (în funcție în perioada 1977-1983) ca o amenințare la adresa statului Israel (Nakdimon, 2007: 83). În paralel cu eforturile depuse pentru a convinge Franța să oprească ajutorul oferit Irakului, Israel a luat măsurile necesare pentru a împiedica dezvoltarea programului nuclear irakian. În 6 aprilie 1979, agenți Mossad au distrus părți din miezul reactorului care erau destinat Irakului și care fusese produs la Toulon, în Franța. În vara anului 1980, agenți Mossad au ucis trei oameni de știință Irakieni care lucrau la programul nuclear (Nakdimon, 2007: 97; Bergman, 2018: 343-344). Cu toate acestea, directorul Mossad, Yitzhak Hofi, știa că aceste demersuri nu vor opri în întregime programul nuclear al Irakului și de aceea i-a precizat premierului Begin, în octombrie 1980, că singura soluție rămasă era bombardarea din aer a reactorului (Bergman, 2018: 349-353). Pentru bombardarea reactorul nuclear irakian, Begin trebuia să obțină acordul Cabinetului de Securitate, care deține autoritatea de a angaja țara în război sau de a iniția operațiuni militare. În mai 1981, Cabinetul de Securitate a votat pentru distrugerea reactorului nuclear irakian și, în iunie, aparate de zbor aparținând forțelor aeriene israeliene au distrus reactorul (Nakdimon, 2007: 226-227). Cu toate acestea, deși era în contact cu administrația americană - aflată sub conducerea președintelui Ronald Reagan - pe chestiunea programului nuclear irakian, Begin nu i-a implicat deloc pe americani în decizia de a distruge reactorul. De fapt, decizia lui Begin de a nu informa administrația americană referitor la bombardarea reactorului a avut la origini temerea că, dacă proceda în acel mod și americanii s-ar fi opus, atunci Israelul ar fi trebuit să atace înainte de a fi pregătit (Katz, 2019: 99).

     La polul opus față de concepția lui Begin, pentru premierul israelian Ehud Olmert (în funcție în perioada 2006-2009) schimbul de informații cu americanii era necesar dat fiind că beneficiul potențial decurgând dintr-un atac american depășea cu mult riscul unui atac executat mai devreme, când Israelul nu era pregătit (Katz, 2019: 100). Astfel că, după ce Mossad a aflat, în martie 2007, că Siria construia un reactor nuclear, Olmert, care a hotărât distrugerea imediată a acestuia, a considerat necesar să comunice acest aspect administrației americane (Katz, 2019: 40-43). Prin urmare, directorul Mossad, Meir Dagan, a fost trimis la Washington la mijlocul lunii aprilie și a furnizat administrației Bush - vice-președintelui Dick Cheney, consilierului pe probleme de securitate națională Stephen Hadley, adjunctului său Elliott Abrams și directorului CIA Michael Hayden - dovezi cu privire la faptul că Siria construia un reactor nuclear (Katz, 2019: 15-17; Olmert, 2018: 198-199).La scurt timp după ce americanii au primit informațiile, Olmert i-a cerut lui Bush să bombardeze reactorul. Președintele american a răspuns că are nevoie de ceva timp să verifice informațiile și i-a promis premierului israelian că îi va furniza un răspuns (Katz, 2019: 47; Bush, 2010: 421). La 17 iunie, președintele Bush și-a convocat echipa de securitate pentru a discuta problema reactorului nuclear din Siria. Părerea generală a administrației americane a fost că, dacă SUA refuzau să distrugă reactorul, Israelul urma să întreprindă singur acest demers. Aceasta era impresia pe care directorul Mossad, Dagan le-o lăsase lui Hayden și lui Hadley în cadrul întrevederii din aprilie, iar președintele Bush înțelesese același lucru în urma convorbirilor cu premierul Olmert. În plus, americanii considerau că distrugerea reactorului era o sarcină ușoară pentru israelieni (Katz, 2019: 56). Esențialmente, americanii se confruntau cu o dilemă: din punct de vedere militar distrugerea reactorului sirian nu reprezenta o problemă, însă din punct de vedere diplomatic, atacarea unui stat independent fără o avertizare justificată ar fi generat repercusiuni grave. Astfel, dat fiind că o operațiune sub acoperire pentru a distruge reactorul era prea riscantă, cea mai bună opțiune a fost informarea aliaților americani, demascarea împreună a reactorului și somarea Siriei să-l închidă și să-l dezasambleze sub atenta monitorizare a AIEA. În cazul în care Siria refuza desființarea reactorului, americanii aveau o motivație publică clară să întreprindă măsuri de ordin militar. În plus, estimările CIA acordau un grad redus de credibilitate unui program Sirian de arme nucleare, ceea ce l-a determinat și mai mult pe Bush să se opună bombardării reactorului și să urmeze mai întâi calea diplomației (Bush, 2010: 421). Acest moment a fost crucial pentru administrația Bush, mai ales după eșecul de informații care a dus la decizia invadării Irakului, care încă plana. Din acest motiv, președintele Bush trebuia să fie absolut sigur că informațiile furnizate de Israel erau corecte, deoarece nu putea nici din punct de vedere politic, nici public, să lanseze o operațiune militară fără o justificare de informații reală (Katz, 2019: 44-45). Într-un final, americanii, care erau deja implicați în două războaie în Irak și Afghanistan s-au temut că bombardarea reactorului sirian ar putea fi urmată de declanșarea unui nou război în Orientul Mijlociu (Katz, 2019: 59-60). În cele din urmă, președintele american a susținut decizia majorității membrilor administrației sale și a hotărât că SUA va aborda întâi calea diplomatică (Katz, 2019: 115-118). La 13 iulie Bush a discutat cu Olmert și l-a informat cu privire la decizia sa de a nu bombarda reactorul și de a continua pe calea diplomatică. Președintele american a declarat că nu poate justifica un atac asupra unui stat independent decât dacă serviciile de informații îi confirmă că este vorba despre un program de arme nucleare (Bush, 2010: 421). Astfel, Bush a propus să își trimită secretarul de stat, Condoleeza Rice, în Israel să susțină o conferință de presă comună prin care să forțeze Siria să distrugă reactorul (Olmert, 2018: 205). Olmert, care considera că americanii erau încă marcați de eșecul analizei informațiilor dinaintea războiului din Irak și că le era teamă să acționeze militar împotriva Siriei (Olmert, 2018: 204), a răspuns: „George sunt surprins și dezamăgit. Nu sunt de acord cu acest lucru. Ți-am spus din prima zi a vizitei lui Dagan la Washington și ți-am mai spus de atunci de fiecare dată când am discutat, că reactorul trebuie să dispară. Israel nu poate trăi cu un reactor nuclear sirian; nu îl vom accepta. Ar schimba întreaga regiune, iar securitatea noastră națională este împotriva acestui aspect. Îmi spui că nu veți lua măsuri, astfel că vom lua noi. Momentul în care le vom lua este o altă chestiune și nu ne vom precipita” (Abrams, 2013: 246-247). Bush i-a răspuns lui Olmert că „SUA nu se vor opune”, recunoscând faptul că Israel are dreptul să își apere securitatea națională. După această conversație Bush a dat instrucțiuni administrației să mențină secretul în totalitate, pentru a asigura că Israelul își poate pune în aplicare a planul (Abrams, 2013: 246-247; Katz, 2019: 120-122). Ulterior, la 5 septembrie, Olmert și-a convocat Cabinetul de Securitate pentru a autoriza atacul împotriva reactorului nuclear sirian. În cele din urmă toți membrii Cabinetului, cu excepția unuia, și-au dat acordul pentru atacarea reactorului. În aceeași noapte, la 6 septembrie, avioanele israeliene au decolat și au distrus reactorul nuclear sirian (Katz, 2019: 178-182; Olmert, 2018: 226-227).

     În comparație cu cele două succese ale lui Begin și Olmert, premierul israelian Benjamin Netanyahu (în funcție în perioadele 1996-1999 și 2009-2020) a eșuat de două ori să asigure securitatea împotriva programului nuclear iranian, în perioada 2010-2011.

Prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu

     În ciuda acțiunilor clandestine ale Israelului împotriva programului nuclear iranian de la începutul anilor 2000, acțiuni care au inclus asasinarea unor oameni de știință care lucrau la programul nuclear și operații de sabotaj în instalațiile nucleare care au dus, în cele din urmă, la întârzierea programului (Kfir, 2019: 69-71), Netanyahu, care a revenit în funcția de premier în 2009, considera că instalațiile nucleare din Iran reprezintă o amenințare uriașă la adresa Israelului astfel și ar trebui distruse (Kfir, 2019: 62). Spre deosebire de Irak și Siria, fiecare cu câte un reactor nuclear, care au fost distruse de Israel în 1981, respectiv în 2007, Iran deține mai multe instalații nucleare amplasate în diverse locuri din țară, protejate de sisteme de apărare antiaeriană (Kfir, 2019: 90-92). În acest caz, care nu este similar cu cel al Irakului și al Siriei, unde Israelul a trebuit să distrugă doar câte o unitate, distrugerea instalațiilor nucleare iraniene era o sarcină complicată care necesita o operație de bombardare coordonată a mai multor amplasamente. De fapt, din punct de vedere militar, Israel deținea capacitatea operațională necesară atacării Iranului și bombardării instalațiilor sale nucleare de unul singur. Cu toate acestea, în timp ce un atac al Israelului nu ar face decât să întârzie cu maxim trei ani programul nuclear iranian, ceea ce înseamnă că Israel ar trebui să atace Iran din nou în viitorul apropiat, SUA, care dispunea de măsuri speciale, incluzând bombe anti-buncăr și avioane de realimentare în zbor avansate pe care Israel nu le deținea, putea distruge programul nuclear iranian în totalitate (Kfir, 2019: 56). Prin urmare, Israelul a preferat să primească de la SUA acele măsuri speciale și acordul privind atacul asupra instalațiilor nucleare iraniene. Încă de la prima întâlnire cu președintele american Barack Obama, care a avut loc în mai 2009, premierul israelian a încercat să îl convingă pe acesta să își exprime acordul cu privire la un viitor atac al Israelului asupra instalațiilor nucleare iraniene și să furnizeze Israelului bombele anti-buncăr și aeronavele de realimentare în zbor avansate, necesare atacului. Obama, care se opunea acțiunii militare împotriva Iranului, a replicat că se depun eforturi pentru împiedicarea dezvoltării programului nuclear iranian prin impunerea de sancțiuni economice și prin organizarea de operațiuni sub acoperire civile în domeniile războiului electronic și cibernetic (Kfir, 2019: 48-49). În plus, administrația Obama se temea că un bombardament israelian ar duce la o ripostă iraniană masivă împotriva Israelului, cu sute de rachete cu rază lungă de acțiune lansate din Iran și cu zeci de mii de rachete lansate din Liban de către Hezbollah - organizație afiliată Iranului, un scenariu care ar putea escalada cu ușurință într-un război la scară în Orientul Mijlociu. În acel context, în Washington mai existau temeri că, în răspuns la atacuri, Iranul ar putea închide Strâmtoarea Ormuz din Golf pentru traficul navelor petroliere, ceea ce ar cauza o criză mondială de energie, în special în statele din Asia și Europa care depind de resursele petroliere din Golf (Kfir, 2019: 116-117). Astfel, dezbaterea dintre Israel și SUA nu s-a purtat pe tema pericolului reprezentat de programul nuclear iranian, ci pe modul în care acesta poate fi combătut. În timp ce Israelul dorea să distrugă instalațiile nucleare iraniene, administrația Obama a preferat să urmeze calea sancțiunilor economice care, spera aceasta, i-ar fi determinat pe iranieni să renunțe la programul nuclear și, în cazul în care nu ar fi funcționat, atunci ar fi lansat un atac. Cu alte cuvinte, președintele Obama s-a opus unui atac militar în Iran atât timp cât diplomația și sancțiunile economice nu erau complet epuizate (Kfir, 2019: 102-105).

După ce și-au dat seama că americanii nu vor coopera, atât premierul Benjamin Netanyahu, cât și ministrul apărării, Ehud Barak, care era și el în favoarea unei acțiuni militare împotriva instalațiilor nucleare iraniene, s-au pus de acord ca Israel să execute atacul chiar dacă nu aveau acordul administrației Obama. Totuși, pentru a executa un atac israelian împotriva instalațiilor nucleare iraniene, Netanyahu trebuia să obțină acordul Cabinetului de Securitate, care, conform legislației israeliene, deține autoritatea legală pentru a aproba o astfel de operațiune militară. Însă, înainte de a prezenta problema Cabinetului, Netanyahu și Barak trebuiau să obțină sprijinul „Forumului celor Șapte”, care era de fapt un organism restrâns din cadrul Cabinetului de Securitate incluzând prim-ministrul, ministrul apărării, ministrul afacerilor externe și alți patru miniștri importanți. În cele din urmă, în niciuna din cele două încercări, atât în 2010, cât și în 2011, Netanyahu și Barak nu au reușit să obțină stoparea programul nuclear iranian. În prima încercare, din 2010, ministrul apărării, Barak, a precizat, la întâlnirile „Forumului celor Șapte”, că este necesară întreprinderea unei acțiuni înainte blocarea „spațiului de imunitate” la reactorul de la Fordo, care era cea mai grea țintă de atins, deoarece după aceasta, un atac israelian asupra Iranului nu ar mai fi fost posibil. Barak a argumentat cu faptul că iranienii își vor pune la punct toate sistemele de apărare ale instalațiilor lor nucleare, care includ construcția unor buncăre care să reziste la bombele israeliene, fapt care însemna că un atac israelian nu mai putea fi executat curând. În septembrie 2010, Netanyahu și Barak, care erau deciși să execute un atac împotriva Iranului, i-au ordonat șefului Statului Major al Forțelor Armate Israeliene, Gabi Ashkenazi, să mobilizeze armata la nivelul de alertă maximă. Cererea însemna că FAI (Forţele Armate Israeliene) se pregăteau pentru un atac împotriva Iranului. Șeful Statului Major al FAI, Ashkenazi a refuzat cererea premierului și a ministrului apărării, precizând că numai Cabinetul de Securitate deține autoritatea necesară pentru a emite un astfel de ordin. Ashkenazi, care considera că FAI sunt operaționale și pregătite pentru acțiuni militare, a fost de părere că mobilizarea armatei ar putea da impresia iranienilor că Israel era pe punctul de a ataca și, astfel, fără să vrea, Israelul s-ar fi trezit în mijlocul unui război pe care nu îl anticipase. În plus, directorul Mossad, Meir Dagan și directorul Șin Bet, Yuval Diskin, au susținut la rândul lor că acel ordin era lipsit de legalitate și că premierul și ministrul apărării nu pot decide singuri privind un atac asupra Iranului. Drept rezultat, Netanyahu și Barak și-au dat seama că nu aveau cum să lanseze un atac asupra Iranului la acel moment (Kfir, 2019: 108-111).

     În cea de-a doua încercare, din cursul anului 2011, Netanyahu și Barak au căutat din nou să convingă membrii „Forumului celor Șapte” (care între timp a devenit „Forumul celor Opt”, odată cu includerea ministrului Yuval Steinitz) să atace instalațiile nucleare iraniene. Cu toate acestea, membrii forumului încă erau reticenți în a sprijini atacul înainte de obținerea unui sprijin operațional din partea americanilor. În octombrie 2011a avut loc o ședință crucială a „Forumului celor Opt„, pentru luarea unei decizii privind atacarea instalațiilor nucleare iraniene. Netanyahu și Barak au crezut că ședința, la care au participat și șeful Statului Major al FAI, Benny Gantz, șeful serviciilor de informații ale armatei, Aviv Kochavi, comandantul Forțelor Aeriene, Amir Eshel, directorul Mossad, Tamir Pardo și directorul Șin Bet, Yoram Cohen, se va încheia cu o decizie de accelerare a pregătirii armatei pentru un atac împotriva Iranului. Cum „Forumul celor Opt” nu avea autoritatea legală de a da ordin armatei să atace, ci doar Cabinetul de Securitate, Netanyahu și Barak aveau nevoie de o majoritate de voturi în cadrul forumului pentru ca ulterior să fie adoptată o hotărâre și trimisă pentru aprobare Cabinetului. În cadrul ședinței Gantz, Pardo și Cohen au susținut că Israel deține capacitatea operațională pentru a ataca Iranul, dar au precizat că acest lucru trebuia coordonat cu americanii, în avans, un scenariu față de care Netanyahu și Barak au obiectat, temându-se că alertarea timpurie a americanilor ar fi permis Washingtonului să facă presiuni asupra Israelului pentru a renunța la atac. În cele din urmă, Gantz a declarat că, deși FAI sunt gata și complet operaționale, în calitatea sa de șef al FAI nu susține operațiunea. Gantz credea că FAI puteau distruge siturile nucleare din Iran, însă Israelul avea nevoie să coopteze SUA la operațiunea sa și pentru evoluțiile viitoare ale acesteia, cum ar fi un posibil război cu Iranul.

F-15I Ra’am

     Problema consta în faptul că Netanyahu și Barak nu puteau garanta că președintele Obama va fi pregătit să sprijine Israelul în eventualitatea unui război cu Iranul. Astfel, luând în considerare declarația lui Gantz, majoritatea „Forumului celor Opt” s-a opus unui atac asupra Iranului atâta timp cât americanii nu-și ofereau sprijinul, prin urmare problema nu a mai ajuns în Cabinet (Kfir, 2019: 135-140).

     Concluzie

    Aceste trei studii de caz demonstrează clar faptul că, în ciuda relațiilor apropiate dintre Israel și SUA, autoritățile israeliene acționează în conformitate cu interesele de securitate ale Israelului, chiar dacă măsurile adoptate sunt contrare poziției SUA. În 1981, în ciuda contactelor cu administrația Reagan, premierul israelian Begin a hotărât să nu îi implice pe americani deloc atunci când a decis să distrugă reactorul nuclear irakian, deoarece se temea că împotrivirea acestora ar fi fost un impediment în calea atacului israelian asupra reactorului. În 2007, premierul Olmert, care avea o relație foarte apropiată cu președintele american Bush, a decis la rândul său să distrugă reactorul nuclear sirian cu toate că administrația americană prefera o soluție diplomatică în locul uneia militare. Totuși, atunci când americanii se opun categoric acțiunilor israeliene, libertatea de acțiune a premierului israelian, cum a fost cazul lui Netanyahu în 2010-2011, poate fi restricționată sever dacă majoritatea membrilor Cabinetului de Securitate consideră că sprijinul american pentru acțiunile Israelului este esențial.

Bibliografie

Abrams, E. (2013). Tested by Zion: The Bush Administration and the Israeli-Palestinian Conflict (Cambridge University Press).
Bergman, R. (2018). Rise and Kill First (New York: Random House).
Bush, G. W. (2010). Decision Points (New York: Crown).
Kfir, I. (2019). Storm toward Iran (Israel: Miskal).
Katz, Y. (2019). Shadow Strike (New York: St. Martin).
Nakdimon, S. (2007). Tammuz in Flames (Israel: Miskal).
Olmert, E. (2018). In Person (Israel: Miskal).