În istoriografia războaielor mai mari sau mai mici există tradiţia stilistică şi metodologică de a atribui aprecieri hiperbolice unor episoade ale acestora, alese după criterii de cele mai multe ori subiective. Înregistrate ca atare fie după numele comandanţilor de oşti, fie după amplasamentele unde s-au desfăşurat confruntările între inamici, nu puţine dintre aceste acţiuni marţiale au fost înnobilate cu epitetul de „istorice”, „existenţiale”, sau „memorabile”. Cele etichetate „istorice”, mai ales, fiind mai rare, au rămas în memoria colectivă şi istorică drept puncte de reper definitorii pentru întregul război.

În contemporaneitatea conflictelor al căror eşichier este dat de regiunea Orientului Mijlociu, războiul civil din Siria reprezintă o excepţie evidentă, în măsura în care nu doar câteva, ci toate episoadele sale au fost proclamate drept istorice – de la Deraa la Alep şi la Rakka, trecând prin Afrin şi Kobane, Al-Hasaka, prin Ghouta damascenă şi ruinele din Palmira. Toate au fost istorice, eroice, strategice, decisive, pagini de epopee şi alte asemenea epitete, în funcţie de imaginaţia, interesele şi poziţiile actorilor implicaţi şi de evoluţia capricioasă a frontului. Din păcate, o asemenea „istoricitate” ignoră, cu o falsă pudoare, marile drame şi crize umanitare, uriaşele distrugeri materiale, sociale şi identitare pe care „faptele de arme” le-au provocat şi care dau adevărata amploare a fragmentării unui popor transformat în şiruri de fantome rătăcitoare, în căutarea unui prilej de supravieţuire cotidiană.

De ce Idlib?

Provincia (sau guvernoratul, muhàfaza) Idlib şi oraşul omonim care îi este capitală administrativă – din nord-vestul ţării, la frontiera cu Turcia, împreună cu porţiuni teritoriale din districtele vecine Hama, Latakia şi Alep, constituie, astăzi, ultimul refugiu şi bastion al opoziţiei siriene armate şi al grupărilor islamist-jihadiste, în frunte cu fosta filială siriană a reţelei Al-Qaida. Rebotezată, succesiv, „Jabhat Al-Nusra” şi „Hayat Tahrir Al-Sham” (Organizația de Eliberare a Siriei), aceasta luptă, din 2011 pentru înlăturarea de la putere a regimului Bashar Al-Assad. Tot aici sunt concentrate şi grupuri de combatanţi ai fostului Stat Islamic, ISIS. Din perspectivă militară, provincia controlează singurul punct de frontieră din nord-estul Siriei, prin localitatea Bab Al-Hawa; are, la nord, frontieră comună cu oraşul Afrin (capitala administrativă a regiunii Rojava, cu minoritate etnică kurdă) şi controlează – prin oraşul Saraqib – autostrăzile de legătură cu oraşul Alep, la nord-est şi capitala Damasc, precum şi şoseaua strategică (autostrada M4) către oraşul-port Lattakia.

La finele lunii februarie (2020), armata siriană loialistă a declaşat o ofensivă puternică de cucerire a provinciei Idlib, dar operaţiunile de front au degenerat în cioncniri cu efectivele din punctele de observaţie instituite de forţele turceşti, iar conflictul a căpătat cu rapiditate o amploare deosebită – câteva zeci de soldaţi turci au fost uciși în bombardamentele siriene, iar mai multe drone ale părţii turce au fost distruse. În ripostă, turcii au atacat şi doborât trei avioane de luptă şi două rampe de rachete sol-aer siriene, mai mulţi soldaţi sirieni fiind ucişi în bombardamentele aviaţiei şi artileriei turce.

O nouă criză umanitară

Idlib, 4 martie. Noii refugiaţi, încotro?

Între Putin şi Erdogan

Aceste rânduri sunt scrise în contextul noii întâlniri dintre Vladimir Putin şi Recep Tayyp Erdogan, desfăşurată la Moscova, în ziua de 5 martie, cu scopul declarat de identificare a unui consens care să pună capăt tragediei umanitare din nord-estul Siriei şi să deschidă perspective pentru a preveni o degradare şi mai accentuată a relaţiilor dintre Turcia şi Federaţia Rusă. Că realizarea acestui consens devine tot mai problematică o demonstrează mai multe semnale; astfel, atrag atenţia schimburile fără precedent de acuzaţii între Moscova şi Ankara, care se învinovăţesc reciproc de violarea acordurilor convenite la Soci, în 2018, cu privire la dezarmarea provinciei Idlib şi la încetarea susţinerii militare pe care cei doi actori o acordă regimului de la Damasc (Rusia cu aviaţia, artileria, poliţia militară şi combatanţi militari din faimoasa „firmă” Wagner – de mercenari), respectiv insurgenţei (Turcia, alături de rebelii sirieni şi islamiştii din grupările jihadiste). Un semnal nu mai puţin îngrijorător este dat şi de faptul că, în aşteptarea vizitei la Moscova a preşedintelui turc, Federaţia Rusă procedează, cu începere din 28 februarie (adică după ce 34 de soldaţi turci au fost ucişi de raiduri siriene de bombardament aerian), la o accelerare înfrigurată a măsurilor de consolidare a propriei prezenţe militare în Siria şi în apele Mediteranei orientale. Unii analişti regionali arabofoni văd, în această măsură, un indice de evaluare a stării de încordare la care s-a ajuns în momentul de faţă şi care, fără un acord imediat, ar putea să alunece către confruntări militare între armatele turcă şi rusă, desfăşurate pe teritoriul sirian.

Până la ce limită se poate miza pe influenţa tensiunilor dintre Putin şi Erdogan ca factor de forţare a unui compromis în competiţia pentru Siria, între ambiţiile liderului de la Kremlin şi ale celui de la Cornul de Aur?

Este adevărat că între Turcia şi Federaţia Rusă există deosebiri clare şi profunde din perspectiva raţiunilor şi strategiilor care au determinat invervenţia militară a fiecăreia din cele două părţi pe eşichierul războiului intern sirian. Dar la fel de adevărat este şi faptul că Moscova şi Ankara sunt legate prin interese comune care determină, din partea fiecăreia, un maximum de prudenţă şi preocupare pentru menţinerea disensiunilor conflictuale într-un perimetru de manifestare cât mai restrâns. Aceasta explică şi regularitatea cu care şi ruşii şi turcii îşi reiterează public ataşamentul faţă de acordurile şi aranjamentele convenite la Astana şi la Soci. Dacă Rusia evită şi va continua să evite cu grijă lunecarea în mocirla unui război de durată, nici Turcia, la rândul său, nu are disponibilitatea şi energia de a se angaja într-un război de uzură împotriva unui regim sirian care manifestă tot mai puţină docilitate faţă de ordinele şi directivele ruseşti sau iraniene, tocmai din dorinţa de a demonstra că este independent, puternic şi capabil, cu orice preţ, să lupte împotriva „conspiraţiilor străine”. Într-o situaţie extremă, Turcia nu este interesată de prezenţa rusească în Siria şi în regiunea Orientului Mijlociu, mai importantă fiind chiar şi posibilitatea unei înțelegeri cu regimul lui Bashar Al-Assad, dacă prin aceasta va stăvili sau chiar va elimina „ameninţarea existenţială” din partea minoritarilor kurzi.

Nu în ultimul rând, în analiza disfuncţiilor dintre Rusia şi Turcia nu trebuie să se uite faptul că între aceste două state există relaţii economice şi comerciale a căror valoare s-a cifrat, în 2019, la 30 miliarde dolari, în vreme ce turismul turcesc a primit nu mai puţin de 6 milioane de ruşi în aceeaşi perioadă și să nu mai vorbim de poiectele energetice nucleare şi în domeniul hidrocarburilor.

În acest context, summitul Putin-Erdogan, cu o durată-maraton de peste şase ore, a avut un conţinut eminamente militar. Singura excepție a constituit-o chestiunea avansată de preşedintele turc, care crede că se impune şi o revenire la „procesul Geneva”, dedicat unei soluţii politice generale pentru războiului sirian. Chestiunea nu a fost reţinută. Astfel, acordul convenit între cei doi lideri, care va fi considerat parte integrantă a agrementelor de la Soci, prevede, în sinteză:

- încetarea tuturor operaţiunilor militare la liniile de contact între prezenţele armate siriană şi turcească, urmând ca acest armistiţiu să fie aplicat, progresiv şi rapid, la întreaga provincie Idlib;

- crearea unu coridor de securitate cu o lăţime de 6 kilometri de fiecare parte a autostrăzii strategice care leagă oraşul Idlib de Alep, Latakia şi Damasc. Gestionarea securității acestui cordon va fi preluată de efective militare ale Ministerelor Apărării din Federaţia Rusă şi Turcia;

- cu începere de la 15 martie, vor fi desfăşurate patrule comune ruso-turce pe traseul liniilor şi localităţilor strategice interurbane din regiune;

- pentru crearea condiţiilor de permanentizare a armistiţiului, armata siriană va renunţa (nu se precizează dacă definitiv sau temporar) la tentativele de pătrundere în metropola Idlib, punctul maxim până la care va putea avansa fiind oraşul Saraqib din estul districtului. Asta în condiţiile în care preşedintele Erdogan a avertizat că orice acţiune armată a regimului sirian în nord-vestul ţării va primi riposta corespunzătoare din partea armatei turce desfăşurate în regiune.

Nu au fost puţini analiştii arabofoni care au apreciat că summitul Erdogan-Putin, departe de a satisface doleanţele liderului turc, a demonstrat, încă o dată, că președintele rus continuă să fie deţinătorul pârghiilor de care depinde deznodământul conflictului sirian. Ceea ce s-a convenit la 5 martie, la Moscova, nu a fost decât o revenire, cu uşoare retuşuri, la formulele elaborate de Rusia atât în „procesul Astana”, cât şi în rundele aranjamentelor de la Soci. Este clar că Vladimir Putin nu şi-a asumat vreun angajament în plus nici în ceea ce priveşte garanţiile de respectare a armistiţiului şi, cu atât mai puţin, în ceea ce priveşte implicarea maşinii de război ruse în operaţiunile de front, alături de armata lui Bashar Al-Assad.

Cu un eşec s-a soldat şi tentativa lui Erdogan de a se „elibera” de tutela rusească consfinţită la Soci, pentru readucerea dosarului sirian la „Procesul Geneva”, adică la implicarea ONU şi a Consiliului de Securitate. Iar după recentele şi consistentele pierderi urmane suferite de armata turcă, urmare a bombardamentelor siriene, operaţiunea „Scutul de Primăvară” ordonată de Erdogan pare a fi eşuat în obiectivul de instituire a controlului turcesc asupra nord-estului sirian. Mai mult, faptul de a fi cerut o întrevedere cu Putin, conjugat cu solicitarea de ajutor din partea Uniunii Europene şi a NATO este, potrivit presei arabe, o „dovadă de slăbiciune” clară din partea lui Erdogan.