Un succint remember

-    La 15 februarie 1989, fosta Uniune Sovietică îşi retrăgea ultimul soldat din Afghanistan, după 10 ani de război în sprijinul regimului comunist pro-sovietic de la Kabul.

-   După 12 ani, la 7 octombrie 2001, Statele Unite declanşau operaţiunea „Enduring Freedom” împotriva insurgenţilor talibani acuzaţi de susţinerea reţelei teroriste Al-Qaida, autoare a atacurilor de la 11 septembrie 2001.

-  În luna ianuarie 2015, NATO declanşează în Afghanistan operaţiunea „Resolute Support”. În punctul culminant al expediţiei în Afghanistan, efectivele americane şi ale coaliţiei se cifrau la 98.000 soldaţi. La 20 februarie a.c., numărul acestora era de 16.500 oameni, din 38 de ţări, principalele contribuţii umane venind din partea SUA (8.000), Germaniei (1.300), Angliei (1.100), Italiei (900), Georgiei (870) şi României (800).

-  La 30 septembrie 2019, Pentagonul evalua numărul civililor afgani morţi, ca urmare directă sau indirectă a acţiunilor de război, între 32.000-60.000.

-  Potrivit aceleiaşi surse, costul total al campaniei afgane a fost de 776 miliarde dolari. Alte surse americane (Brown University) avansează, însă, cifra de 6.400 miliarde dolari.

-  După doi ani și mai multe runde de negocieri a unui armistiţiu, la 29 februarie a.c., în Doha (capitala Qatarului) a fost semnat un document de încetare a focului în Afghanistan. Semnatarii au fost Zalmay Khalilzad, împuternicitul american pentru reconcilierea afgană şi cofondatorul politic al Mişcării Talibane, Mullah Abdul Ghani Baradar.

Primele analize

 După 18 ani de război, Statele Unite şi insurgenţa talibană au convenit asupra unui acord de pace considerat, de unii analişti, a avea o dimensiune şi o semnificaţie istorică. Acesta este menit să deschidă calea către o retragere a trupelor americane şi NATO, precum și către lansarea unui proces de pace între insurgenţi şi guvernul de la Kabul, condus de preşedintele Ashraf Ghani – care nu a fost parte la pertractările de la Doha, fiind considerat, de către islamiştii talibani, drept „o marionetă a SUA şi a Occidentului”.

Analiza în primă lectură a documentului de la 29 februarie pune în evidenţă o realitate fundamentală cât priveşte sfera de cuprindere şi şansele reale pentru o pacificare globală şi de durată a Afghanistanului. Şi este vorba, anume, de faptul că Acordul de la Doha este, în primul rând, un document militar între trupele străine care au luptat pe teritoriul afgan, pe de o parte, şi entităţile islamiste politico-militare care au luptat sub denumirea generică de Mişcarea Talibană.

Semnatarii acordului, Zalmay Khalilzad şi Mullah Abdul Ghani Baradar (sursa: https://www.afghanistan-analysts.org/)

 Este, se poate spune, un acord în care diplomaţia a aplicat celebra definiţie a lui Clausewitz, în sensul că s-a manifestat ca „un război purtat cu alte mijloace”, care a condus la următoarele rezultate:

1. Talibanii renunţă la orice relaţii cu terorismul islamist din descendenţa Al-Qaida şi, eventual, ISIS.

2. Într-un interval de 14 luni, forţele expediţionare străine – sub steag american sau NATO – vor fi retrase din Afghanistan.

3. Abia după atingerea confirmată a acestor două obiective, eminamente militare, se va trece la procesul de realizare şi implementare intra-afgană a păcii politice, a contractului social şi a efortului de conciliere pentru toţi afganii.

 Pacea afgană – o ecuaţie mai complicată decât războiul

Afghanistanul este un spaţiu geopolitic şi plurimorf cu mult mai complicat chiar decât este prezentat în cadrul propagandistic al binomului „băieţi buni – băieţi răi”. Experienţa a 30 de ani de război cu două dintre marile puteri ale lumii, de la care nu trebuie uitată şi perioada colonială britanică încheiată în 1919, a avut drept consecinţă manifestată lent, dar progresiv, reducerea liniilor de falie tribalistă între cele 20 de comunităţi etnice majore, între tradiţionalismul tribal şi cristalizarea ideii moderne a unei naţiuni afgane tot mai conştientă de apartenenţa la o identitate naţională. Dar, această națiune își revendică fiecare din segmentele etnice, lingvistice şi confesionale, reprezentativitatea acestei identităţi în raport cu celelalte segmente sociale şi, mai ales, cu ingerinţele expansioniste externe. Pe de altă parte, aceeaşi experienţă istorică puternic imprimată în mentalul colectiv face ca societatea afgană să nu fie percepută drept o entitate coerentă şi dedicată acţiunii colective pentru propăşirea comună ci, mai degrabă, ca o alăturare de comunităţi clientelare locale şi motivate de interese sub-naţionale de natură cutumiară, confesională, culturală, lingvistică şi mercantilă. De aici rezultă o fragmentare dinamică a eşichierului afgan pe care se manifestă o multitudine de actori – de la casta liderilor tribali, la comunitarismul politico-militar, insurgenţa cu motivaţii confesionale şi instituţia statală afgană, a căror relaţionare este puternic subminată de suspiciuni reciproce, scepticism şi sentiment conflictual şi competitiv.

  După două decenii

Sursa: https://www.nytimes.com/

În condiţiile în care „pacea afgană” a fost negociată între Statele Unite şi insurgenţa confesională, se poate spune că armistiţiul de la Doha, de la 29 februarie, este un „deal”. Pe lângă retragerea americană din Afghanistan, pe care preşedintele Donald Trump a promis-o încă din campania electorală, aranjamentul vizează crearea climatului propice pentru trecerea la o pace politică, aceasta fiind, însă, o „afacere” exclusiv „de familie”, care nu aduce nici din partea insurgenţei, nici din partea guvernului Ashraf Ghani angajamente şi calendare de negociere a trecerii de la starea de război, la pacea afgană. De altfel, însăşi denumirea documentului este confuză, stufoasă şi expusă la interpretări. Astfel, la Doha a fost semnat un „Acord pentru instaurarea păcii în Afghanistan, între Statul Islamic din Afghanistan, nerecunoscut de Statele Unite şi cunoscut sub denumirea colectivă de talibani, pe de o parte şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte”.

În următoarele 35 de zile de la semnare, adică până în prima decadă a lunii aprilie, numărul soldaţilor americani desfăşuraţi în Afghanistan se va reduce de la cca. 16.000 la 8.600 de oameni, simultan cu închiderea a cinci baze ale coaliţiei internaţionale. Restul forţelor vor fi retrase într-un interval de 14 luni. Despre pacea politică, documentul precizează că talibanii vor iniţia discuţii intra-afgane pentru „realizarea unei încetări permanente a focului”. Cu precizarea că nu se face vreo menţiune privitoare la existenţa unei obligaţii pentru talibani de a „iniţia” negocierile de pace și că la fel de confuz rămâne răspunsul la întrebarea „cu cine va negocia gruparea, atâta vreme cât nici guvernul de la Kabul nu a fost parte a acordului de la Doha, nefiind obligat să accepte „iniţiativa” islamistă, nici talibanii nu recunosc autoritatea acestui guvern. A reţinut atenţia, în acest sens, doar avertismentul lansat de secretarul american al apărării, Mark Esper, care avertiza că, „dacă talibanii nu vor respecta angajamentele, vor pierde şansa de a sta la aceasă masă cu alţi afgani pentru a discuta despre viitorul ţării şi al statului lor. Statele Unite nu vor ezita, în acest caz, să anuleze acordul”. La rândul său, secretatul de stat Mike Pompeo îi îndemna pe insurgenţi „să nu se grăbească a ovaţiona şi a ridica două degete în semn de victorie”.

În numele guvernului afgan, documentul propune eliberarea a 5.000 de prizonieri insurgenţi în schimbul a 1.000 de deţinuţi guvernamentali. O prevedere pe care, chiar a doua zi după semnare, însuşi preşedintele afgan Ashraf Ghani o respingea cu argumentul că este o chestiune intra-afgană, adică o ingerinţă externă în treburile guvernului suveran de la Kabul. Era o primă piedică pe calea spre conciliere naţională.

În documentul de armistiţiu se prevede că procesul de retragere a trupelor americane din Afghanistan începe la sfârşitul primei decade a lunii martie. Ceea ce s-a şi petrecut, la 9 martie, când oficiali americani au anunţat inițierea măsurilor de repatriere a soldaţilor desfăşuraţi pe frontul afgan. Potrivit generalului Scott Miller, comandantul trupelor americane din Afghanistan, nu este vorba de o „rotire” sau de o „împrospătare” a efectivelor ci de diminuarea, în decurs de 14 luni, a prezenţei americane de la nivelul de circa 13.000 de oameni în prezent, la circa 8.600 de soldaţi care vor continua să mai activeze pentru asistenţa acordată armatei afgane şi pentru continuarea luptei împotriva fenomenului terorist.

Din perspectiva demilitarizării Afghanistanului şi a trecerii acestei ţări de la starea de război – cu insurgenţa islamistă – la starea de pace, operativitatea cu care partea americană a trecut la implementarea acordului de la 29 februarie nu poate fi decât salutară. Procesul de pacificare politică, în schimb, se anunţă a fi fragil şi anevoios, în măsura în care nu numai sistemul politic şi instituţional, ci şi întreaga societate afgană sunt marcate de profunde disensiuni şi scindări care pun sub semnul întrebării perspectiva de realizare a unui consens naţional intra-afgan. Iar un semnal îngrijorător în acest sens a fost dat chiar de la vârful ierarhiei decizionale afgane. Astfel, noul preşedinte afgan, Ashraf Ghani (câştigător la limită al celui de-al doilea mandat prezidenţial la alegerile din septembrie anul trecut), dar şi contracandidatul său, Abdullah Abdullah (care a acuzat fraude electorale, autoproclamându-se preşedinte al statului) şi-au marcat, prin mitinguri separate, „investitura”, riscând să deschidă calea către apariţia unei puteri bicefale în stat. Ori, o asemenea repetare în Afghanistan a situaţiei existente în Libia va constitui o serioasă ameninţare şi provocare pentru un dialog intern care ar putea, chiar înainte de a fi început, să se transforme în scânteia războiului civil în această ţară. În cercurile diplomatice locale şi regionale se vorbeşte de posibilitatea iniţierii unor negocieri politice care să se desfăşoare în capitala norvegiană Oslo, dar aceasta presupune eliminarea, în prealabil, a unor resentimente şi neclarităţi profunde. De o parte, insurgenţii talibani continuă să îl acuze pe preşedintele Ashraf Ghani de a fi o marionetă a Occidentului şi a americanilor, în vreme ce partizanii acestuia îi aduc în lumină trecutul de „baron al războiului” şi „susţinător al jihadului islamic”. În plus, un alt factor de complicare a situaţiei se cristalizează deja. Este vorba de revenirea pe eşichierul politic a lui Ahmad Massoud (fiu al legendarului şef militar „comandantul Massoud” și inamic îndârjit al rebelilor talibani), care a anunţat crearea unei noi formaţiuni politice şi i-a chemat pe „adevăraţii afgani” să i se alăture împotriva ambiţiilor talibane de reinstaurare a regimului islamist radical înlăturat de la putere în urma intervenţiei militare americane. În vârstă de 30 de ani, absolvent al Academiei Militare Sandhurst din Marea Britanie, Ahmad Massoud are în vedere o renaştere a alianţei Liga Nordului, condusă de tatăl său, pentru a atrage de partea sa pe „adevăraţii mujahedini” care luptă împotriva radicalismului islamist şi pentru angajarea ţării pe calea către modernitate şi democraţie. „Sute de mii de tineri sunt gata să pună mâna pe arme alături ne noi”, declara Ahmad Masoud. Ceea ce sugerează o nedorită perspectivă a perpetuării războiului civil al afganilor.

 Ahmad  Masoud , sursa:(https://gandhara.rferl.org/)

Acordul de la Doha nu este perfect, dar este, cu toate acestea, o primă înțelegere asupra încetării războiului şi angajarea pe calea spre pace.

După 20 de ani, există o şansă ca, după sângeroasa „operaţiune Enduring Freedom”, Afghanistanul să treacă la o salutară „operaţiune Enduring Peace”. Cu condiţia ca afganii înșişi să înţeleagă acest imperativ, la realizarea căruia comunitatea internaţională, prin Organizaţia Naţiunilor Unite, poate avea o necesară şi binevenită contribuţie.