O eră a îngrijorării?

În ultimii zece ani romanul distopic de referință scris de Orwell, 1984 s-a aflat de două ori în fruntea listei celor mai bine vândute cărți. În 2013, după ce Edward Snowden a lăsat să transpară informații referitoare la vasta rețea de operațiuni de supraveghere a NSA, vânzările romanului 1984 au crescut exponențial, datorită unei explozii de similitudini cu entitatea totalitară tentaculară din roman, intitulată „Fratele cel Mare”.^[1] Vânzările au crescut din nou cu peste 9500% la finalul anului 2017, când un funcționar de la Casa Albă a făcut referire trecător la „informații indirecte”, când a fost abordat cu privire la o serie de declarații false emise în trecut.^[2] Aceasta poate părea – și chiar este – o informație inofensivă per ansamblu. Nu este nimic neobișnuit sau ieșit din comun în scăderea popularității și circulației unui roman clasic de referință, care este studiat în licee și universități pe tot mapamondul. Cu toate acestea, reapariția interesului față de această carte ne arată ceva despre scenariile predominante din prezent, precum multe alte detalii infime, aparent nesemnificative care țes firul vieții și culturii unei anumite epoci. Este cu atât mai adevărat, mai ales dacă luăm în considerare ampla evoluție culturală care stă la baza acestui curent comercial ascendent: editorii se grăbesc să evoce creșterea amplă din ultimii zece ani a producției și consumului literaturii de tip distopic. Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, Asta nu se poate întâmpla aici a lui Sinclair Lewis și alte titluri ale genului sunt acum din nou unele dintre cele mai bine vândute cărți.^[3] Reprezentări sumbre ale unor societăți liberticide și lupta împotriva acestora au invadat cultura populară. Seria Jocurile foamei scrisă de Suzanne Collins și adaptarea sa cinematografică (ultimul film fiind lansat în 2015) au luat cu asalt imediat și definitiv lumea romanelor de ficțiune pentru adolescenți, încasând miliarde la nivel mondial. Romanul Povestea slujitoarei a lui Margaret Atwood (publicat pentru prima oară în 1985) a stat la baza unui serial de succes în anul 2017 și a generat apariția unei continuări foarte apreciate, în 2019 (în prima săptămână de la lansare, în Marea Britanie s-a vândut un roman la fiecare patru secunde^[4]). În anul 2019 am asistat la apariția unui nou film de anvergură – Joker, regizat de Todd Phillips, care evocă tristul parcurs al personajului către nebunie, pe fundalul unei societăți politice imaginare de coșmar, aflată în declin – care a adunat recenzii răsunătoare și a depășit câștiguri de un miliard de dolari net, în întreaga lume.^[5]

Distopiile reprezintă mult mai mult decât o piață de succes, acestea sunt simbolulunui moment cultural profund existențial. Acestea sunt lentilele fictive prin care se transpun angoasele colective cât se poate de reale, iar legăturile dintre aceste universuri lugubre și dinamica societății sunt foarte evidente: dezbateri referitoare la caracterul tentacular al supravegherii digitale (fie că sunt controlate de stat, cum a fost cazul programelor NSA dezvăluite de Snowden în 2013^[6], sau orientate către profit, cum a fost cazul Big-Tech^[7]), autoritarismul politic și represiunea poliției, inegalitățile în creștere, emisiuni de televiziune de tip reality și cultura în masă, diminuarea importanței drepturilor anevoios obținute (îndeosebi cele legate de drepturile femeilor și avort, prin nominalizarea de către administrația președintelui Trump, în cadrul Curții Supreme de Justiție, a unor judecători foarte conservatori, sau amânarea unui proiect de lege privind violența domestică în Rusia lui Putin^[8]) sau chiar permanenta schimbare a tehnologiilor medicale, care redefinesc știința biologiei^[9].

Prea puține lucruri sunt mai politice – sau predispuse la politizare – decât frica. Distopiile evidențiază structura reală a acestor temeri, alături de liniile de falie trasate de comuitățile politice de care aparțin. Cu siguranță există și o separare ideologică a „sferelor de influență”: Povestea slujitoarei spre exemplu, care înfățișează tablouri cutremurătoare referitoare la fanatismul teocratic impus de stat și grupurile de sclave utilizate pe post de instrumente de perpetuare a speciei sunt în concordanță cu mișcările progresiste și feministe; cât despre opera lui Huxley, care promovează o ideologie înfricoșătoare împotriva consumerismului și tehnologiei, aceasta se regăsește mai degrabă în concepția conservatoare de demistificare a modernului. Câteodată, este suficient ca un singur roman, precum capodopera lui Orwell, să devină un „simbol” cu multiple și antagonistice interpretări politice care concurează pentru șansa de a-și impune punctul de vedere dominant în conștiința colectivă. Există o interpretare conservatoare a lui Orwell care se axează pe exprimarea liberă (una din noile ideologii ale dreptei conservatoare mondiale^[10]) și pe așa numita nouvorbă, corectitudinea politică care reprimă subiecte de natură disidentă, precum multiculturalismul, imigrația, drepturile homosexualilor și transexualilor, avortul sau multe altele.^[11] Dar 1984 face și un apel puternic la un etos liberal, împotriva autorității, iar spiritele progresiste s-au grăbit să semnaleze „spiritul lui Orwell” din regimul președintelui Trump și să compare tonul răzbunător al populismului cu ritualul celor două minute de ură impuse de Partid, din 1984.^[12] Publicistul francez de stânga, Laurent Joffrin, afirmă următoarele:

La vremea sa, Orwell a diagnosticat corect această maladie în romanul său 1984, demonstrând cum minciunile sfruntate impuse fără nicio remușcare societății, pot fi o unealtă politică nemaipomenită. S-a gândit la regimurile totalitare. Astăzi suntem obligați să recunoaștem că acest diagnostic este valabil și în cazul unora dintre cele mai de seamă democrații.^[13]

Dar trebuie să vă avertizăm. Oricât de credibilă, captivantă și pătrunzătoare este literatura, aceasta nu reprezintă un instrument de încredere pentru a înțelege prezentul, iar viitorul nici atât. Internetul și farmacia nu au apărut ca să fie folosite de persoane aseptice și robotizate precum cele din Minunata lume nouă, emisiunile de tip reality nu s-au transformat în confruntări criminale, iar Donald Trump, oricât de dramatice și îngrijorătoare ar fi aparițiile sale, este mai degrabă asociat cu Andrew Jackson și Berry Goldwater decât cu Fratele cel mare. Distopiile și modul în care le digerăm și le înțelegem reprezintă mai degrabă felul în care percepem realitatea, nu condițiile materiale reale ale existenței noastre.

Așa că, ce ne poate spune despre noi această fascinație pe care o avem în legătură cu distopiile din lumea politică? Răspunsul este foarte simplu și, probabil, dezamăgitor de banal: că ne este teamă, ne este teamă și nu suntem siguri de ce ne rezervă viitorul. Temerile sunt adânc înrădăcinate în toate culturile politice și alimentează ideologiile care generează proteste, de la mișcarea Ocupați Wall-Street, până la cea a vestelor galbene. Însă, în timp ce aceste proteste au evidențiat negreșit multiple nuanțe politice și ideologice, estompând și mai mult liniile de falie dintre identitățile politice, deceniul a avut un singur câștigător: populismul.

 Politica fricii și a urii: cum populismul a dărâmat autoritatea

Anii 2010 nu au inventat populismul, nici pe departe. Este surprinzător cât de răspândite sunt inovațiile doctrinare pe care le-a adus cu el ultimul deceniu. Structura de bază a populismului era oarecum stabilită la începutul noului mileniu și schimbările politice ocazionale (intrarea în anul 2000, în coaliția de guvernare a Partidului Libertății din Austria, sau faptul că Jean Marie Le Pen a ajuns în turul doi al alegerilor alături de Jacques Chirac) nu au însemnat pentru observatorul modern decât demonstrații exagerate și o retorică nefiresc de familiară. Tropi precum globalizarea, migrația în masă, „super-statul european”, identitățile naționale, corupția și disprețul autorităților față de „insul mărunt” creau deja premisele unei narațiuni simple dar puternice cu privire la îndepărtarea elitelor și puritatea poporului, care de atunci a cunoscut deja o serie de modificări.

Dezbaterile științifice au îmbunătățit structura conceptuală a fenomenului. Valabilitatea științifică a însăși noțiunii de populism a fost reatestată, după un deceniu în care a fost caracterizată drept un „pseudo-concept^[14]” destabilizat deoarece i s-au acordat prea multe interpretări^[15] și deoarece a fost folosit ca o armă politică. Populismul a suferit din cauza unei suprasolicitări, pe care Isaiah Berlin a supranumit-o foarte inteligent „Complexul Cenușăresei”:

Există un pantof – cuvântul „populism” – căruia undeva, trebuie să îi corespundă un picior. Există tot felul de picioare care aproape îi corespund […]. Prințul se tot plimbă cu pantoful. Și suntem siguri că undeva îl așteaptă un membru numit populism pur. Acesta reprezintă nucleul populismului, esența sa.^[16]

     Un tânăr expert danez, Cas Mudde, a decis să taie nodul Gordian al definițiilor și conceptelor cu o intuiție simplă, dar captivantă: populismul nu este o ideologie (precum fascismul, comunismul, liberalismul sau corporatismul), ci doar o formă de comunicare politică verbală și non-verbală (precum țipetele sau zeflemisirea oponenților, prin utilizarea unui limbaj brut, simplu sau ca și cum ți-ai da jos cravata pe scenă). Este o „ideologie oarecum centristă” care se agață de câteva concepte esențiale și care se leagă de ideologii de bază mai puternice.^[17] Populismul de stânga, de exemplu, se alimentează din socialism; populismul de dreapta se poate asocia cu naționalismul sau fascismul. De asemenea, poate înflori și în cadrul unor asociații mai puțin convenționale: Alberto Fujimori în Peru sau Carlos Menem în Argentina au promulgat un neo-liberalism populist de un oarecare succes^[18], iar mai recent, candidatul liberal Emmanuel Macron a încercat de mai multe ori pe timpul campaniei prezidențiale din 2017 să pară un nonconformist populist, hotărât să înlăture impuritățile dintr-un sistem deteriorat și nelegitim.^[19]

     Articolul lui Mudde se numea Spiritul populist al vremii. La acea vreme titlul părea cel mult tensionat: lumea din acele timpuri era departe de a fi amenințată de un val de populism. Două evenimente au schimbat percepția lumii referitoare la populism: votul Brexit din 23 iunie 2016 și alegerea lui Donald Trump din 8 noiembrie 2016. În 2017 mandatul catastrofal al președintelui francez de centru dreapta, Francois Hollande a propulsat Frontul Național, care se opunea sistemului, în cel de-al doilea tur de scrutin. Între timp, a apărut și Mitteleuropa populistă care includea state precum Ungaria, Polonia, Slovacia, Republica Cehă, România (deși pentru o perioadă scurtă de timp), Austria și Italia, acestea confruntându-se cu episoade de democrație parțială. Populismul a făcut incursiuni sau a acaparat partide cu tradiție, cum s-a întâmplat în SUA, Ungaria sau Polonia, însă poate utiliza ca mijloace și partide periferice anti-sistem, cum s-a întâmplat în Franța și Italia. Cea de-a doua strategie a fost deseori însoțită de un proces ideologic complex, de „exorcizare”, prin intermediul căruia moștenirea de extremă dreapta a acestor contestatari radicali a fost ascunsă sau marginalizată. Partidul francez Adunarea Națională (fostul Front Național)^[20] sau partidul maghiar Alianța Tinerilor de Dreapta^[21] a abandonat categoric tropii anti-semiți, însă a reușit cu succes să vină cu o alternativă de excludere, o „alteritate” legată de imigrație și islam. Islamofobia este deseori interpretată ca având rol anti-anti-semitic, populiștii izolând minoritățile musulmane sau activiștii de extremă stânga din cauza violenței anti-semite pe care se presupune că o manifestă.^[22] O altă ieșire din tiparele conservatoare sau de extremă dreapta este și ceea ce Gael Brustier a definit drept „hedonismul securității”^[23]. Politica identitară și caracterul exclusivist al Occidentului pot fi create în jurul unui nucleu liberal-libertar, iar multiculturalismul poate fi antagonizat ca o amenințare la adresa egalității dintre sexe, la adresa toleranței sexuale sau a libertății de exprimare și a altor valori liberale fundamentale. Această schimbare de direcție de la naționalismul etnic la doctrina civilizatoare^[24] vizibilă mai ales în Europa de Vest și de Nord reprezintă o mișcare strategică pentru a rupe cordonul ombilical care izolează populismul de dreapta, dar și o nouă formulă ideologică care include normele în continuă evoluție și valorile societății, într-o nouă sinteză.

     Când populiștii nu obțin frâiele puterii, politica lor se orientează către public și influențează retorica oponenților politici, în special a celor tradiționaliști de dreapta și a celor moderați de centru dreapta.^[25] Potențialul de influență al agendei populiste depășește cu mult potențialul său în eventualitatea unei coaliții și, de cele mai multe ori este întocmită înaintea instalării guvernelor (acesta este cazul Italiei, care a fost analizat în detaliu^[26]), astfel punând presiune pe sistemul democratic însuși. Aceștia își standardizează ideile și promovează ideologia „bunului simț”^[27] în cazul migrației, securității, multiculturalismului și a altor problematici, subminând autoritatea așa zis-ului cordon sanitar moral stabilit de alte partide, care, la rândul lor distrug discursul și programele populiste.

     O dovadă a adaptării formulei populiste este creșterea investițiilor de ordin ideologic în economia politică a precariatului.^[28] Randamentul investițiilor s-a dovedit a fi rapid și considerabil. Subiecte precum sărăcia, șomajul, lipsa egalității sau mobilitatea socială sunt acum nelipsite în discursul populist (atât cel de dreapta, cât și cel de stânga), care manifestă o tendință neoliberală din ce în ce mai evidentă. Încadrarea sistemului social în categoria celor obligatorii și competitive într-un joc fără miză, le-a oferit oportunitatea populiștilor să-și definească mai exact doctrina, care se ținea de un fir de ață: conceptul conform căruia există o înțelegere secretă perfidă între elitele plutocrate și minoritățile marginalizate, dezavantajate și private de drepturile cetățenești (fie minoritățile sexuale sau migranții). Accesul la resursele limitate ale Statului creează premisele intersectării celor două axe ale alterității – cea verticală (aparținând a celor drepți care luptă împotriva elitelor corupte) și cea orizontală (aparținând nativilor caucazieni care luptă împotriva elementelor străine): într-adevăr se poate spune că migranții au reușit să „obțină” ajutoare sociale considerabile, în detrimentul populației native, numai datorită complicității dintre elitele politice și mass-media. Acest scenariu a reușit să ofere ocazia oponenților să se regrupeze, creând premisele unei mobilizări și înarmări mai eficiente a celor nemulțumiți. Totodată, la fel ca protejarea unui set de valori fundamentale aparent liberale (lipsa prejudecăților sexuale, egalitatea între sexe, secularismul etc.), sprijinul pentru sistemele sociale generoase, dar restrictive, a acționat eficient, ca un capăt de pod pentru mase, repezentând discursul electoral acaparator de bază al populiștilor de dreapta. Cu cât aceste aspecte pot fi încluse într-o definiție afectivă a identității naționale, cu atât pare mai eficientă strategia. Notorietatea și succesul unei astfel de strategii depind de cât de mult influențează culturile politice naționale. Discursul „hedonist” referitor la „securitate” a prins în state precum Danemarca și Olanda, unde toleranța și permisivitatea sunt percepute de mulți ca fiind benefice și au fost integrate timpuriu în strategia națională bazată pe excepționalitate care trebuie păstrată și protejată.^[29] Într-o notă similară, Suedia^[30] sau Franța^[31] (ambele state cu puternice tradiții social-democrate sau, în cazul celei din urmă și comuniste) și-au devoalat strategia națională bazată pe excepționalitate ca reflectându-se în sistemul social și în abilitatea acestuia de a promulga solidaritatea națională – nu este surprinzător faptul că în aceste state sistemul social de bază a promovat politici populiste mai solide.

      Populism sau doctrine populiste?

     Retorica populistă s-a dovedit a fi fluidă, însă cu o structură variabilă. Ultimii zece ani care au fost martorii creșterii complexității ideologice a populismului și a extinderii ariei geografice a rețelelor populiste, au dat naștere unui populism à la carte cu multe trăsături similare dar și însușiri culturale specifice. Trump (SUA), Bolsonaro (Brazilia), Partidul Brexit (Marea Britanie), ApG (Germania), vox (Spania), Adunarea Națională (Franța), Liga Nordului (Italia) sau Duterte (Filipine) trasează granițele unei hărți populiste complexe, înglobând multiple tradiții culturale, religioase și politice.  Distanța simbolică dintre extremele acestei hărți nu a fost niciodată mai redusă. Bolsonaro și Trump au mai multe în comun decât au avut Peron și, să spunem părintele Coughlin în anii ‘40. Creșterea numărului curentelor ideologice într-un peisaj ideologic din ce în ce mai interdependent^[32] reprezintă un curent care a luat amploare în ultimii zece ani: mișcări și lideri din state atât de diferite precum SUA și Brazilia își bazează politicile pe aproximativ aceleași „concepte de bază” (sau să utilizăm termenii lui Arjun Apparundai, aceeași „frazeologie”). Un popor muncitor și lipsit de corupție, o elită cosmopolită și arogantă, o mass-media coruptă, amenințarea cu extincția economică și culturală cauzată de migrația în masă, globalizarea și individualismul neoliberal reprezintă rețeta universală a populismului.

     O serie de tropi noi și-au făcut apariția în cuspida retoricii populiste, propagând focul ideologiilor globale: concepte precum „criza libertății de exprimare” și „corectitudinea politică” sunt instrumente convingătoare ale retoricii populiste care caracterizează dihotomia dintre elitele viciate și autoritare, care abia așteaptă să politizeze concepții și retorici (și apărând în acest fel ca rasiste, homofobe și misogine, fapt care le pune la încercare) și majoritățile cinstite și simțite. Astfel de scenarii iau naștere în mare parte și din cauza rezilienței „trumpismului”, cu siguranță mai mult decât din cauza agresivității rasismului sau a misoginismului propriu-zis. Lupta lui Trump împotriva dezinformării și a legislației cu privire la discriminarea de pe internet^[33], sau promisiunea sa că va apăra libertatea de exprimare în campusurile universitare (imaginate de conservatori ca bastioane hegemone stângiste cvasi-totalitare)^[34] au fost ovaționate de partizanii săi. În 2019 un student care a fost atacat în campus pentru că îl sprijinea pe Donald Trump a fost invitat pe scena conferinței susținute de Partidului Conservator, cu tema „Acțiuni Politice”, unde a stat alături de președinte, în timp ce publicul îi aplauda și îi aclama.^[35] Apărarea dreptului de exprimare liberă (sau cel puțin anumite tipuri de exprimare liberă) și lupta împotriva așa zisei corectitudini politice agresive a insuflat politicii lui Trump un sentiment de război cultural, care l-a ajutat să combată estomparea granițelor sale anti-sistem. Topografia „exprimării libere” se întinde de la Atantic până în Europa: în Franța incitându-i pe bien pensants (conformiști) împotriva administrației care încearcă să reducă la tăcere opiniile disidenților pe tematici precum cele referitoare la migrație, rasă sau securitate, deveninte între timp laitmotive. În discursul rostit în cadrul Adunării Naționale, Marine le Pen s-a opus pachetului legislativ împotriva dezinformării, susținând că îngrădește libertatea de exprimare în țara Revoluției Franceze: „libertatea de exprimare trebuie apărată în fiecare zi, iar istoria noastră și trecutul nostru, inclusiv trecutul nostru recent, ne-o cere^[36]”. Liderul partidului Adunarea Națională a făcut referire la tragedia din cadrul redacției revistei Charlie Hebdo, când jurnaliști au fost ținta unui atac terorist, cauzat de caricaturile acestora reprezentându-l pe Profetul Muhammad: „în urmă cu cinci ani, în Franța, opt membrii ai redacției unei reviste satirice au decedat din cauza faptului că au apelat la libertatea de exprimare […] ați fost la redacția revistei, am fost Charlie, Franța a fost Charlie”.^[37] Astfel de subiecte și utilizarea exprimării libere drept armă unesc mișcări populiste de actualitate, cum ar fi Partidul Adunarea Națională și radicaliști de extremă dreaptă, precum antisemitul Alain Soral^[38], iar în SUA, tropii crizei „celui de-al 5-lea Amendament” interconectează actualul curent conservator, populismul lui Trump și alternativa de dreapta.^[39]

Există și alți tropi care se răspândesc rapid, se înrădăcinează și dau roade în diverse regiuni. Una dintre aceste „noțiuni de succes” este cea de „stat profund”. Aceasta a fost amplu vehiculată în timpul campaniei prezidențiale a lui Donald Trump și utilizată cu succes pentru a oferi amploare discursului împotriva conducerii de la acea vreme și chiar atunci când Trump și administrația sa au preluat puterea executivului, după victoria din 2016.^[40] În Franța, aceeași idee se regăsește în „activismul judiciar” (gouvernement des juges) blamat atât de Marine le Pen^[41], cât și de polemiști populiști de dreapta, cum ar fi Eric Zemmour.^[42] Aceste vocabule reprezintă instrumente puternice ale mentalităților populiste: creează premisele unor dispute judiciare (precum în Franța), sau permit agențiilor guvernamentale (cum este cazul lui Trump) să fie încadrate în categoria celor care duc lupte esențiale pentru moralitatea dintre popor și elite. În esență, populismul este o instigare la rebeliune și cea mai eficientă narațiune este cea a sărmanului care se angajează într-o luptă împotriva celui puternic, celui care trage sforile, și care câștigă în pofida tuturor obstacolelor; practic David versus Goliat. Lupta împotriva „statului profund” și a reprezentanților săi dă naștere unui surogat, unui străin plin de paradoxuri, figurant chiar și atunci când populiștii preiau și își exercită puterea.

Cu toate acestea, chiar dacă imaginarul nucleului populist a devenit mult mai omogen în ultimul deceniu, încă este adânc înrădăcinat în specificul național. Diversitatea chiar și antagonismul rămân reguli de bază. Partidul pentru Independența Regatului Unit (UKIP) a refuzat pentru o lungă perioadă de timp să se asocieze cu Frontul Național pe motive legate de antisemitism.^[43] După un eșec răsunător în 2014,^[44] în 2019, după un efort asiduu, în Parlamentul European și-a făcut apariția un „grup populist” (Identitate și Democrație), dar care nu include mișcări precum Lege și Dreptate (PiS) din Polonia, Uniunea Civică Maghiară (Fidesz) din Ungaria sau ANO 2011 din Republica Cehă. Ba chiar mai mult adepți ai politicii de dreapta, partide populiste radicaliste de extremă dreapta, precum Alianța Tinerilor de Dreapta (Jobbik) sau Zorii Aurii sunt îndepărtați și asociați „grupului” de neafiliați, apropiați ai comuniștilor, independenților regionali și ai partidelor „satirice”.^[45] Încă mai există o „ierarhie a respectabilității” printre populiști, ceea ce ar putea să însemne că Nigel Farage poate categorisi Frontul Național ca fiind antisemit și extremist, iar Frontul Național poate să aleagă să nu facă parte, în Parlamentul European, din același grup politic în care se află și Alianța Tinerilor de Dreapta (Jobbik, care, de altfel, a acuzat Partidul Frontul Național că este un partid „Zionist”).^[46]

Chiar și atunci când există înțelegere, și diferențele dintre ideologii sunt relativ reduse, retorica populistă are grijă de nevoile și exigențele anumitor culturi politice. Populismul funcționează pornind de la premisa că statul național reprezintă baza unității politice, iar adepții săi sunt cetățeni ai acestui stat, nu ai întregii lumi. Haideți să reanalizăm noțiunea de stat profund și cum se comportă ca o strategie cuprinzătoare de legitimare (punând față în față pe cei care nu sunt aleși dar care trag sforile și eroii democrației), în fața chestiunilor și temerilor naționale. În SUA, statul profund este un trop format din combinația între politica împotriva guvernului și ofensiva lui Reagan împotriva birocrației federale. Trebuie să ne reamintim faptul că Reagan aducea în discuție frecvent noțiunea de „sabotaj birocratic” când se confrunta cu refuzuri din partea agențiilor federale.^[47] Și chiar dacă Reagan prefera să considere birocrații ca fiind „nefericiți”, nu genii malefice, a reușit să imprime trainica idee a diferenței dintre „bunul” și „salvatorul” stat (poliția, armata, reprezentanții aleși ai statului etc.) și statul „cel rău”, „parazitar” (birocrați care elaborează norme din birourile lor înghesuite), care încă influențează atitudinea publicului și face ca noțiunea de „stat profund” să fie percepută ca o conspirație. În Franța, „activismul judiciar” mobilizează eficient un istoric al democrației „plebeiene” care datează din perioada dictaturii iacobine. Deja, la finele secolului al XVII-lea, Montesquieu (care era mult mai liberal și mai prudent în privința puterii necontrolate decât iacobinii) contesta teoriile lui Locke referitoare la sistemul judiciar, concluzionând că într-un sistem politic corect, judiciarul nu ar trebui să conțină niciun element de autoritate politică.^[48] Președintele Charles de Gaulle (un model de politician și unul dintre rarele modele politice acceptate în perioada de după război) a declarat la un moment dat că, „în Franța, Curtea Supremă este poporul”^[49], astfel manifestând o ostilitate profundă, larg răspândită, față de orice fel de limite impuse suveranității populare. „Activismul judiciar” putea fi astfel înfățișat, conform tradițiilor acestui unic etos democratic francez, ca fiind un concept străin și foarte amenințător.

Aceste exemple subliniază faptul că în lumea globalizată politicienii populiști încă mai trebuie să apeleze la miturile naționale ca să fie credibili și ca să poată să mobilizeze masele în mod eficient. Într-un moment în care aparatul simbolic este din ce în ce mai mult format din noțiuni ideologice (criza mediului, globalizarea, exprimarea liberă, sexul sau inechitățile), este tentant să spui despre populism că este o narațiune de sine stătătoare, la fel de generală precum neîncrederea față de politic. Cu toate acestea, nu ar fi corect. Populismul face uz de sloganuri de succes, însă întroduce în acestea subînțelesuri naționale, ca să atragă acel public ale cărui sentimente le controlează. Trump știe că electoratul american din clasa muncitoare aparține unui grup social educat să desfidă Marele Guvern, iar discursul său referitor la statul profund se bazează pe acest lucru. Populiștii francezi știu cum să exploateze convingerile democratice radicale ale populației precum și imaginea unor iluștri precum Charles de Gaulle.

 Clasificarea populismului

Dezbateri referitoare la „clasificarea” populismului există de mult în mediile analitice. Majoritatea studiilor nu se adresează populismului însuși, ci unor tipuri diferite de populism: autoritar, de dreapta, conservator, agrar, prezidențial etc. Margaret Canovan afirmă sus și tare că, așa cum populismul este un concept prea abstract ca să poată fi definit în mod eficient, cea mai bună soluție în vederea înțelegerii în totalitate a fenomenului, a fost să se analizeze subcategoriile sale mai empirice.^[50] Alții, care probabil sufereau de un „complex al Cenușăresei” epuizant, au fost de acord. Această acțiune a dus la apariția semnificativă, în media și în mediile analitice, a unor „adjective” ale populismului.

Canovan a fost printre primele care a încercat să catalogheze anumite subtipuri relevante ale populismului, prin utilizarea unei tipologii commplexe, formată din șapte categorii: populismul intelectual (mișcarea populistă rusească), populismul agrar (mișcările țărănești din perioadele dinaintea și dintre cele două războaie mondiale în Europa de Est, dar și mișcarea Armata Zapatistă de Eliberare Națională din Mexic), populismul fermierilor (Partidul Popular din SUA, la finele secolului XIX), dictatura populistă (epoca lui Peron în Argentina), democrația populistă (autorul oferă ca exemplu al democrației moderne, Elveția) populismul reacționar (Canovan îl include aici pe segregaționistul american George Wallace) și populismul politic (demagogie manipulatoare aproape fără conținut ideologic).^[51] Acest model poate fi aplicat cu succes experiențelor populiste istorice din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, însă nu este la fel de eficient când vine vorba despre înțelegerea unor schimbări recente, mai ales din cauza faptului că populismul agrar a dispărut aproape în totalitate după cel de-al II-lea Război Mondial. Mai recent, unii experți au încercat abordări duale: stânga versus dreapta, de incluziune versus exclusivism, autoritare versus democratice.^[52] Problema cu astfel de dihotomii este că, în cele din urmă sunt generale și nu oferă modele explicite de populism, mai ales dacă ar fi să excludem scheletele naționale și să ne raportăm la perspective regionale și globale: într-adevăr, paradigmele stânga versus dreapta ar putea oferi explicații cu privire la diferențele dintre campaniile lui Bernie Sanders și Donald Trump, dar nu includ multitudinea de nuanțe ideologice dintre Trump și, să spunem, Geert Wilders, care se află amândoi sub aceeași umbrelă „de dreapta”.

Vom încerca să furnizăm un alt clasament pentru a categorisi peisajul populist de astăzi. Dar, înainte să mergem mai departe este nevoie de câteva precizări. O clasificare pertinentă a populismului necesită cel puțin două lucruri: în primul rând o definiție de bază a populismului. Ne vom baza pe studiul de bază al lui Mudde din 2004 pentru a elabora o definiție de bază: populismul este o ideologie care reflectă faptul că societatea este împărțită în două grupuri omogene și antagonice – populația cinstită și elitele corupte^[53]. În al doilea rând, fiecare subcategorie a populismului ar trebui să cuprindă toate caracteristicile conceptului și cel puțin încă o trăsătură.^[54] O astfel de clasificare presupune că populismul este conceptul de bază, nu secundar: partidele și mișcările care manifestă sporadic trăsături „oarecum populiste” (spre exemplu partidul lui Emmanuel Macron, En Marche, sau Partidul Conservator din Marea Britanie), nu vor fi luate în considerare. În scop administrativ, ne vom limita doar la două partide și mișcări, care întrunesc una din cele trei condiții de relevanță politică: potențialul de stabilire al agendei politice, potențialul de șantaj și potențialul de guvernare (și implicit de coaliție).^[55]

Ne vom limita analiza la contexte democratice sau semi-democratice, lăsând la o parte state care au suferit pierderi ale democrației atât de dramatice încât nu se mai circumscriu conceptului de bază. Raportându-ne la indicele democratic elaborat de publicația The Economist în 2019, ca model de bază, vom lua în considerare state care au obținut un punctaj mai mare de șase și care apar ca state pe „deplin” democratice, sau state cu o democrație „defectuoasă”: Turcia, având un regim „hibrid” și Rusia având un regim „autoritar” nu vor fi incluse.^[56]

Clasificarea noastră este făcută pe două niveluri ierarhice. Primul ia în considerare amplasarea pe continuumul stânga-dreapta. Amplasarea stângistă este mai degrabă definită ca având tendințe egalitariste^[57], astfel că vom considera ca fiind de stânga acele mișcări care, deși manifestă tendințe puternice împotriva elitelor, contestă verticalitatea întregii societăți (au ca repere averea, meritul, educația etc.). În această categorie ne așteptăm să găsim mișcări precum defuncta „Ocupați Wall Street”, Franța Nesupusă, Syriza din Grecia, Podemos din Spania și personalități precum Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn. Populismul de stânga este de cele mai multe ori o ramură a socialismului (în termenii utilizați de Cas Mudde, o ideologie slabă care stă agățată de ramura mamă mai puternică, reprezentată de socialism) care se învârte în jurul criticii de stânga revigorate, a liberalismului social și de filozofia celei de-a treia soluții, adoptată de Clinton, Blair sau Macron.^[58] Din contră, populismul de dreapta este structurat pe ierarhia dintre grupurile „intern” și „extern”, văzute de obicei ca etnic și cultural (aparent, conceptualizările rasiste sunt rare, înregistrându-se doar la extreme și sunt de cele mai multe ori respinse), mai degrabă decât exclusiv economice. Și așa, sunt profund discriminatorii, chiar și atunci când poartă emblema salvatorilor clasei muncitorești și a sistemelor sociale. Populismul de dreapta include partide precum Adunarea Națională (Franța), Partidul Brexit (Marea Britanie), Lege și Dreptate (PiS-Polonia) sau Liga Nordului (Italia).

Cu toate acestea, încercăm să evităm dihotomii simpliste admițând existența autonomiei unei politici de „centru”, care nu se încadrează nici în modelul celei de dreapta nici în cel aparținând stângii. Populismul de centru este o noțiune contestată, însă valoroasă deoarece face diferența dintre programe atotcuprinzătoare, precum cele ale Mișcării Cinci Stele (Italia) sau ale ANO 2011 (Cehia). Populismul de centru promovează politici referitoare la lupta împotriva corupției, care fundamentează conceptul de alteritate al elitelor politice și ale celor din afaceri („omul mărunt” nu poate fi corupt deoarece nu deține materialele și resursele necesare pentru a se implica în acest proces), însă în afara acestor aspecte, ideologiile lor nu sunt prea ferme. De aceea, încearcă să compenseze, prin utilizarea unei forme „figurative” a populismului, mai degrabă decât a unei forme „ideatice”, foarte bine reprezentată de dramatismul unor lideri carismatici, precum Beppe Grillo, care pretindea că reprezintă „barbarii care vor duce lumea mai departe”^[59], dar al cărui partid a fost în mod vizibil mai reținut decât Liga lui Salvini.^[60] Desființarea coaliției de guvernare Liga-Mișcarea Cinci Stele din Italia și reorientarea celei din urmă către Partidul Democrat de centru stânga^[61] reprezintă dovada teatrului ideologic pe care îl joacă populiștii.

Al doilea analizează structura discursului populist, astfel încât să poată elabora un tipar al problematicilor elocvente și al problematicilor legate de apartenență, specifice populismului: care este scenariul preferat? Ce problematici sunt considerate prioritare de politicienii populiști în retorica lor? Ce problematici sunt mai plauzibile?^[62] Cum atenția în lucrarea noastră se îndreaptă către familia populistă de dreapta, care are mai mult succes și este mai diversă, clasificarea noastră va încerca să ofere o imagine mai clară a acestui domeniu enigmatic. Am identificat trei categorii principale.

-          Populismul conservator este „ideea de bază” a populismului de dreapta, mai ales în Europa de Sud și de Sud-Est. Acesta deține o structură ideologică diferită atât față de conservatorism, cât și față de alte subtipuri ale populismului (vezi mai jos), manifestă un tropism naționalist și este mai apropiat de „valorile tradiționale”, precum familia de bază și religia. În esență este caracterizat în mare parte de reticență față de modelele sociale progresiste, cum ar fi drepturile homosexualilor și al transexualilor și cel al femeilor. „Politicile progresiste” care provin din centre corupte moral (aglomerări urbane locuite de elitele globale, Occidentul, Bruxelles etc.) sunt percepute ca provocând daune ireparabile existenței naționale; comunitățile naționale sunt de cele mai multe ori reconfigurate cu ajutorul unor scenarii excepționale și percepute ca „ultimele redute” ale creștinătății, într-o perioadă de degradare morală. Așadar, populismul conservator se poate folosi de modele anticolonialiste pentru a mobiliza partizani și a combate feminismul și drepturile comunității LGBTQ, precum „Ebola de la Bruxelles” (citat al organizațiilor conservatoare poloneze).^[63] De asemenea, poate favoriza afacerile împărtășind câteva postulate liberal-conservatoare, precum anti-intervenționismul economic. Modelul tipic de populism conservator este cel promovat de Uniunea Civic Maghiară (Fidesz) a lui Orban și de partidul Lege și Dreptate (PiS) din Polonia care au adânc înrădăcinată apărarea valorilor familiale în crezul politic. Partidul Social Democrat din România s-a înscris în acest model, deși pentru o scurtă perioadă de timp, atunci când s-a bazat pe doctrina anticolonialistă^[64] și când a sprijinit inițiativa conservatoare, organizând, în 2018, referendumul pentru familie.^[65] În afara Europei, Partida de ceai (acum asimilată politicii lui Trump) cu amalgamul dintre retorica evanghelică polarizantă și liberalismul economic, a dat naștere unei formule asemănătoare cu cea a populismului conservator.

-          Nativismul social reprezintă un termen amplu și complex, definit de economistul Thomas Picketty în cartea sa Capital et Idéologie^[66]. Bent Greve a acordat titlul de „șovinism social” apariției modelelor din ce în ce mai nativiste de sisteme sociale meritorii în state cu tradiții social-democrate puternice, precum cele nordice.^[67] Populismul sistemului social se traduce printr-o dezbatere culturală (în mare parte incluzând temeri ale culturilor locale) purtată întru-un limbaj economic, mai precis în limbajul economic de stânga. Spre deosebire de populismul de stânga, acesta exclude complet grupurile etnice străine. O ramură a șovinismului social, este ceea ce sociologul francez, Gael Brustier, numește „hedonismul securității”, prin care antipatia față de grupurile străine este motivată prin protejarea unor modele culturale și economice, care se bazează, în mod paradoxal pe toleranță, individualitate, libertate și prosperitate. Alteritatea islamului ca un conglomerat de culturi este pus în evidență de acest devotament revitalizat față de valorile umaniste, precum drepturile homosexualilor și transexualilor, feminismul, secularismul, libertatea de exprimare (mai ales libertatea de a critica și ironiza religia în public) și de o strategie argumentativă care include astfel de valori într-o nouă definiție a naționalismului și cetățeniei. Într-un stat precum Olanda, care se mândrește cu faptul că a fost primul care a adoptat legea referitoare la căsătoriile între aceleași sexe și care este unul dintre cele mai deschise din lume când vine vorba de sexualitate, populiști precum Pym Fortuyn și, mai târziu, Geert Wilders (liderul Partidului pentru Libertate) au reușit să promoveze politica divergentă dintre ultraconservatorismul „înapoiat” și „lipsit de toleranță” al islamului și identitatea națională „progresistă” și „tolerantă” a olandezilor.^[68] În Franța, polemici aprinse referitoare la relația dintre islam și feminism, secularism sau libertatea de exprimare (un subiect amplu dezbătut cu prilejul uciderii, în 2015, a caricaturiștilor publicației Charlie Hebdo, care au ironizat islamul într-o serie de desene care au fost considerate „blasfemice”), i-au creat premisele lui Marine le Pen să inoculeze politicile partidului Adunarea Națională într-un stat extrem de progresist.^[69] Nativismul social (fie că luăm în considerare viziunea economică centristă a „șovinismului social” sau abordarea axată pe dimensiunea culturală a „hedonismului securității”) ne demonstrează cum areale ideologizate încă neexploatate se află din ce în ce mai mult la îndemâna narațiunilor populiste de dreapta. Cu toate acestea, el reprezintă o evoluție relevantă a ultimelor decenii, care ar putea schimba pe termen lung clasificarea clasică a populismului.

-          Am intitulat ultima categorie paradigmatică „populismul securității”, pentru a accentua faptul că nucleul său ideologic se regăsește în soluțiile care reprimă securitatea. Formele sale mai radicale sunt întâlnite în afara Europei, în locuri unde nivelul criminalității este ridicat (în mare parte din cauza drogurilor, a sărăciei și a fenomenului de ghetou) și cultura politică este nepăsătoare față de efectele violenței și față de abuzurile la adresa drepturilor omului: retorica incendiară a lui Bolsonaro (ales președinte al Braziliei în 2018) și a lui Duterte (președintele al insulelor Filipine din 2016) față de traficanții de droguri și bande^[70] poate fi privită din această perspectivă. Populismul securității este alimentat de percepția legată de eșecul statului și de sentimentul de insecuritate care pune stăpânire pe clasele de jos și de mijloc. Promisiunile legate de adoptarea unei politici mano dura (ferme) și atitudinea machistă^[71] prinde la clase. Adepții populismului de securitate au înțeles că cel mai puternic scenariu este cel al coșmarului și al eroului: persoane periculoase îți amenință țara, însă eu sunt aici să te salvez. Și în Europa au apărut forme mai ușoare: partidul Adunarea Națională, care a luat în derâdere politica de indulgență a guvernului față de faimoasele banlieues (suburbii periurbane sărace)^[72] unde criminalitatea este ridicată și Partidul pentru Independența Regatului Unit (UKIP), care și-a investit întreaga ideologie în dispute referitoare la creșterea ratei atacurilor de cuțit din Londra^[73]. Cu toate acestea, de vreme ce un stat oarecum funcțional poate supraviețui în condiții de violență extremă, în Europa și în America de Nord, populismul doar testează apele, fără a se angaja pe deplin în acțiuni ample de securitate.

-          În afara celor trei arhetipuri, mai există două excepții ciudate pe care le-am grupat sub denumirea – recunosc, nu prea fericită – de populism anglo-saxon. Primul este „trumpismul”, care încă reprezintă o ideologie complexă greu de digerat. Dacă Trump ar deveni personificarea populismului, acest lucru s-ar întâmpla cu siguranță datorită faptului că politica sa este configurată din profiluri ample și numeroase, care sunt unite sub forma unei sinteze originale și robuste. Pe Donald Trump nu îl deranjează nici conservatorismul moral (care primește sprijin de la evangheliști^[74], susținând că este cel mai „înflăcărat președinte din istoria SUA care este suporterul vieții”^[75]), nici intransigența cu privire la securitate^[76] sau „conservatorismul liberal” (susține cu ardoare discursul împotriva corectitudinii politice și împortiva celor de dreapta care promovează libertatea de exprimare^[77]) angajându-se ocazional în retorica susținerii minorităților homosexuale și a femeilor care luptă împotriva celorlalți „barbari”, care bat la ușă.^[78] Trump este un cameleon al populismului și din această cauză nu poate fi inclus într-o anumită categorie sau caracterizat. Motivul pentru care ne abținem să îl includem în vreuna din cele trei categorii de mai sus (populismul conservator, nativismul social sau populismul securității) este pentru că trumpismul are o relație diferită cu dreapta majoritară, în comparație cu alți adepți ai populismului. În timp ce majoritatea partidelor radicale populiste de dreapta au luat amploare și au ajuns la maturitate independent de partidele de dreapta tradiționale și uneori chiar în opoziție cu acestea, Trump a elaborat o sinteză a cărui scop era să preia și să revigoreze organismul republican, nu să îl distrugă. Trumpismul este imprimat în retorica republicană și nu pot fi separate. Nu a fost întotdeauna astfel: trumpismul nu este de sine stătător și trebuie privit din punct de vedere diacronic. La început trupismul era mult mai centrist (de exemplu la începutul anilor 2000, Trump îi blama bucuros pe cei de tipul lui Pat Buchanon care doreau să obțină „voturile nebunilor de extremă dreaptă”^[79]), înainte să își orienteze, în campania din 2016, politicile populare împotriva sistemului, către clasa muncitoare, ca ulterior, după alegeri, să se orienteze către conservatorismul cultural al republicanilor ortodocși.

Al doilea este euroscepticismul britanic al lui Nigel Farage, orientat împotriva elitelor. Farage este vârful de lance a ceea ce în anii ‘90 și la începutul anilor 2000 părea o mică rebeliune a Partidului Conservator. Membru al Partidului Conservator încă din 1978, a părăsit partidul în 1992. Multe personalități din cadrul Partidului pentru Independența Regatului Unit (UKIP), precum Paul Nuttal, Douglas Carswell sau Mark Reckless erau conservatori deziluzionați, admiratori ai lui Margret Thatcher, care credeau că partidul lor devenea un mamut apatic adept al corectitudinii politice care nu mai era capabil să facă nicio schimbare radicală. În ciuda prejudcăților larg răspândite, Partidul pentru Independența Regatului Unit (UKIP) și Farage nu se trag din tradiția neo-fascistă, care la acea vreme era reprezentată de Frontul Național din Marea Britanie (British National Front-BNP). Drept dovadă, în volumul său de referință publicat în 2007, Cas Mudde precizează că UKIP nu face parte din familia Partidului Populist de Extremă Dreaptă (Populist Radical Right-PRR), alături de BNP.^[80] Și Roger Griffin susține că UKIP nu poate fi desemnat ca făcând parte din aceeași ligă a ideologiilor precum BNP, un partid rasist și autoritar, în ciuda faptului că este contrariat de manifestele referitoare la migrație, care nu sunt considerate „deplasate” de către partidele politice neo-populiste.^[81] Înainte de 2015, experții au ajuns la concluzia că UKIP nu era un partid „de extremă”, avea orientare de dreapta cu un crez politic unic și se limita la un singur obiectiv politic: ieșirea din Uniunea Europeană. Succesul partidului după 2014 și dispariția BNP, l-au propulsat într-o nouă eră, în care UKIP al lui Farage (ulterior Partidul Brexit) a putut să îmbine tradiții multiple și diferite și să pătrundă în curentul de actualitate. S-a utilizat de o formulă care nu era nici pe departe originală sau inovativă: pe de-o parte fiind împotriva migrației și globalizării, iar pe de altă parte distanțându-se de noii laburiști și electoratul lor din clasa muncitoare, aflată în zonele rurale și periurbane ale Angliei.^[82] Totuși, ceea ce este diferit, este adaptarea retoricii sale la un singur și unitar crez politic: Marea Britanie trebuie să părăsească Uniunea Europeană. Euroscepticismul nu este o idee inovatoare. S-a infiltrat în cultura politică a Marii Britanii și, în anii 2000, era deja parte integrantă a politicii conservatorare.^[83] Definiția lui Farage referitoare la euroscepticism – „dorința de a fi independent de structurile supranaționale birocratice și antidemocratice de la Bruxelles”^[84] – seamănă cu tropii neo-thatcherieni ai conservatorilor care se opun tratatelor de la Maastricht și Lisabona. Originalitatea constă în modul în care Farage a reușit să combine retorica anti-UE cu antipatia față de elite, transformându-și în câțiva ani partidul într-un centru de putere ideologic (nu electoral), al cărui succes, votul Brexit, a schimbat peisajul politic european pentru o lungă perioadă de timp. UE s-a transformat, pe scurt în gazda elitelor arogante și individualiste; dar și reversul este valabil. Euroscepticismul britanic anti-elitist este un concept unic, care împletește firele conservatorismului neo-thatcherian, a nativismului de extremă dreapta (rămas „orfan” după dispariția BNP) și a înstrăinării laburiștilor de clasa muncitoare.

Cititorii noștri pot găsi rezumatul acestei analize și prezentarea vizuală a clasificării categoriilor prezentate în tabelul de mai jos:

Clasificarea ideologiilor populiste

 Concluzii

Tuturor ne place să dăm nume decadelor. Decada „adjectivelor” este cu siguranță un nume foarte simpatic, cu toate că este cam trivial. A face legătura dintre o perioadă de zece ani la alegere și un scenariu global nu este propice înțelegerii nuanțate și rafinate a fenomenelor sociale. Însă, până la urmă, gândirea omenească înlocuiește stereotipurile, sloganurile și reclamele, astfel că aceste obiceiuri nu ar trebui să ne surprindă.

Am avut „zgomotoșii” ani ʼ20, „turbulenții” ani ʼ30, anii ʼ40 de „luptă”, „fabuloșii” ani ʼ50, „melodioșii” („psihedelicii”) ani ʼ60, era „disco” a anilor ʼ70, și anii ʼ80 ai „lăcomiei”. Evenimentele au luat o turnură mai întunecată după anii ʼ90 – „obraznicii” ani ʼ90 („obrăzneci”) – care au avut trecere în cultura pop, însă, pentru cei înzestrați cu o gândire politică limitată, „obrăznicia” a însemnat să ne răsfățăm într-un optimism nerușinat și să ne imaginăm că istoria a atins apogeul liberalismului. Anii 2000 au fost și mai înșelători. Istoricul Neil Ferguson a botezat perioada, „decada variațiilor extreme”.^[85] Începând cu evenimentele din 11 septembrie și continuând cu criza financiară din 2008, am simțit că ne-am reîntors la dureroasa istorie pe care ne grăbiserăm să o lăsăm în urmă. Pentru revista Times, această decadă a însemnat „decada de coșmar”^[86]. Totuși, vestita revistă a promis că următoarea va fi mai bună ... Ei, a fost?

Perioada anilor 2010 a fost marcată de două titluri majore: votul privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, în iunie 2016 și alegerea lui Donald J. Trump ca cel de-al 45-lea președinte al SUA, în luna noiembrie a aceluiași an. Ar trebui să numim anii 2010 ca anii lui Trump și ai Brexit, cum sugera în glumă Neil Ferguson? Cu siguranță alte chestiuni mai puțin importante vor dăinui mai mult decât moștenirea lăsată de aceste două evenimente: amploarea luată de inteligența artificială, amploarea luată de rețelele sociale, urgența problematicilor legate de mediul înconjurător, vor modela, cu siguranță pentru o perioadă mai lungă de timp, lumea viitoarelor generații. Cu toate acestea, temerile și furia populistă au stabilit ritmul zilnic al politicii din ultimul deceniu. Populismul a fost resimțit, de bine de rău, ca fiind necruțător și iminent, astfel că foarte puțini dintre noi au avut timp să se mai gândească și la problemele de ordin politic și cultural pe care le puneau asupra societăților noastre Trump, Brexit, Marine le Pen sau Orban. Zeitgeist a fost imprimat de un simțământ permanent de criză și de distanțare a unui mare număr de cetățeni care se simțeau „invizibili”. Abordarea directă a mecanismului care a pus populismul global în mișcare este atât o acțiune intelectuală, cât și una civică, a cărei urgență nu a fost niciodată mai mare, asta în cazul în care nu vrem doar să privim uimiți la a doua rundă de război cutural.

ALMEIDA, Dimitri, Exclusionary secularism: the Front national and the reinvention of laïcité, Modern and Contemporary France, Vol. 5, Nr. 3, 2017

APPADURAI, Arjun, Disjuncture and Difference in the Global Cultural Economy, Theory Culture Society, 1990, Nr. 7

BATCHIS, Wayne, The Right’s First Amendment: The politics of Free Speech and the Return of Conservative Libertarianism, Stanford University Press, Stanford, 2016

BÉLANGERA, Éric and MÉGUID, Bonnie M., Issue salience, issue ownership, and issue-based vote choice, Electoral Studies, Vol. 27, Nr. 3, septembrie 2008

BERLIN, Isaiah, To Define Populism, Government and Opposition, vol. 3, nr. 2 (primăvara 1968)

BOBBIO, Norberto, Left and Right. The Significance of a Political Distinction, Wiley, London, 1996

BRUBAKER, Roger, Between nationalism and civilizationism: the European populist moment in comparative perspective, Ethnic and Racial Studies, Vol. 40, Nr. 8, 2017

BRUSTIER, Gael, Le désordre idéologique, Les Editions du Cerf, Paris, 2017

CANOVAN, Margaret, Populism, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1981

CONWAY III, Lucian Gideon, HOUCK, Shannon C. and REPKE, Meredith, Donald Trump as a Cultural Revolt Against Perceived Communication Restriction: Priming Political Correctness Norms Causes More Trump Support, Journal of Social and Political Psychology, Vol. 5, Nr. 1, mai 2017

DE GAULLE, Charles, Discours et Messages, Plon, Paris, 1970

DORNA, Alexandre, Avant-propos: Le populisme, une notion peuplée d’histoires particulières en quête d’un paradigme fédérateur, Amnis. Revue d’étude des sociétés et cultures contemporaines Europe/Amérique, Nr. 5 (2005)

FAIRCLOUGH, Norman, Critical and descriptive goals in discourse analysis, Journal of Pragmatism, Vol. 9, Nr.6, decembrie 1985

FINN, John, Fracturing the Founding: How the Alt-Right Corrupts the Constitution, Rowman and Littlefield, Lanham, 2019

GOODWIN, Matthiew and MILAZZO, Caitlin, UKIP: inside the campaign to redraw the map of British politics, Oxford University Press, Oxford, 2015

GREENWALD, Glenn, No Place to Hide: Edward Snowden, the NSA, and the U.S. Surveillance State, Metropolitan Books, New York, 2014

GREVE, Bent (ed.), Welfare, Populism and Welfare Chauvinism, Policy Press, Bristol, 2019

GRIFFIN, Roger, Non Angeli, sed Angli: The neo-populist foreign policy of the ‘new’ BNP, în LIANG, Christina Schori (ed.), Europe for the Europeans: The Foreign Policy and the Populist Radical Right, Ashgate, Publishing, Farnham, 2007

HERMAN, Lise Esther and MULDOON, James (ed.), Trumping the Mainstream, Taylor & Francis Group, Londra, 2018

HOHENSTEDT, Maximilian, Welfare chauvinism in radical right-wing populist parties. The reframing of the Sverigedemokraterna as true social democrats, Grin Verlag, Berlin, 2018

IVALDI, Gilles, A new course for the French radical-right? The Front National and ‘de-demonization, în AKKERMAN, Tjitske, DE LANGE, Sarah L. și ROODUIJN, Matthijs, Radical Right-Wing Populist Parties in Western Europe. Into the Mainstream?, Routledge, Londra, 2016

IVALDI, Gilles, The Successful Welfare-Chauvinist Party? The Front National in the 2012 elections in France, ESA's Research Network on Political Sociology (RN32) Mid-term conference, European Sociological Association (ESA), November 2012, Milan, Italia.

KALTWASSER, Cristóbal Rovira, TAGGART, Paul, ESPEJO, Paulina Ochoa and OSTIGUY, Pierre, The Oxford Handbook of Populism, Oxford University Press, Oxford, 2017

KOROLCZUK, Elżbieta și GRAFF, Agnieszka, Gender as ‘Ebola from Brussels’: The Anticolonial Frame and the Rise of Illiberal Populism, Signs: Journal of Women in Culture and Society, Vol. 43, Nr.. 4 (vara 2018)

MCSHANE, Denis, Brexit: How Britain Left Europe, I.B. Tauris, Londra, 2016

MOUFFE, Chantal, Pour un populisme de gauche, Albin Michel, Paris, 2018

MUDDE, Cas, The Populist Zeitgeist, Government and Opposition, vol. 39, Nr. 4 (primăvara 2004)

MUDDE, Cas, Populist Radial Right in Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

PETROCIK, John R., Issue ownership in presidential elections, with a 1980 case study, American Journal of Political Science, 40 (1996)

PIKETTY, Thomas, Capital et Idéologie, Seuil, Paris, 2019

RIOUX, Jean-Pierre Les populismes, Tempus Perrin, Paris, 2007

SARTORI, Giovanni, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, vol. 1, Cambridge University Press, Cambridge, 1976

SCHWORER, Jakob, Populistization of Mainstream Parties? Evidence for populist contagion in Italy, Declarația Conferinței Generale a ECPR, Hamburg 2018

SILLANPÄÄ, Arto, The "Underdog" versus the Shadowy Power Bloc: An Epistemic Governance Approach to the Right-Wing Populist Discourse Around the "Deep State" (Master dissertation, Tempere University, 2019)

STANDING, Guy, The Precariat and Class Struggle, RCCS Annual Review, Nr. 7, 2015

WEYLAND, Kurt, Neoliberal Populism in Latin America and Eastern Europe, Comparative Politics, vol. 31, Nr. 4, 1999

ZUBOFF, Shoshana, The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power, Profile Books, Londra, 2019

Bloomberg

Brookings

Bursa

Cercle des Européens

Cnews

Cultura Vieții

Daniel Dragomir Blog

Digi 24

Euractiv

Euronews

Europp - London School of Economics and Political Science

Figaro Vox

Forbes

Foreign Policy

Fox News

Génétique

Harvard Political Review

John T. Reed Blog

Le Monde

Libération

Medium

National Review

NBC News

Newsweek

NPR

Stiri pe Surse

The Economist

The Epoch Times

The Guardian

The Harvard Crimson

The Hill

The Local Italy

The McGill International Review

The New York Times

The New Yorker

The Washington Post

Time Magazine

Wall Street Journal