Abstract

          Brexit signifies more than the technical complexities of the United Kingdom withdrawing from the European Union: it is an ideological phenomenon, constructed both from within and outside the UK. The present article sets out to map some of the main evolutions possible for Britain and the EU in the context of the Brexit crisis that seems to enter its final stage as the 31^st deadline looms ahead. The analysis focuses also on the morphology of the British political landscape, which experienced some turbulence that propelled observers to question its stability. By anchoring the Brexit crisis into a national intellectual history, and exposing the different strands of British Euro-scepticism, we also set out to shed some light on the forces that drive this race forward. The review of potential developments highlights the chasm between the expectations of the many groups and political sensibilities that Brexit momentarily federated, albeit without offering any substantial formula for a real, long-term political cooperation.

Brexit a reprezentat, pentru cei pesimiști, sfârșitul elanului de entuziasm integrator, a idealului unei Uniuni din ce în ce mai apropiate („ever closer union[1]”), care în ultimele șase decenii a fost motorul dar și orizontul afectiv al procesului de construcție europeană.

Ne propunem să lansăm câteva piste de interpretare privind scenariile post-Brexit în peisajul politic european și britanic, care va ieși profund transformat din criza generată de votul din 23 iunie 2016. Prima parte a prezentei lucrări se va concentra pe o serie de considerații globale despre felul în care șocul desprinderii Marii Britanii poate impacta structurile de rezistență ale Uniunii, supuse dublei presiuni a populismelor și a reechilibrării raportului global de forțe în favoarea unor noi poli de putere, precum China și India. Eșecul local – într-un stat membru cu o vizibilitate maximală și un solid brevet de respectabilitate democratică – al proiectului european a generat o criză de conștiință continentală incontestabilă, care depășește cu mult cadrul dezbaterilor tehnice privind reorganizarea instituțiilor, rescrierea tratatelor și reforma birocrației de la Bruxelles. Fundamentele narațiunii identitare europene, cele înscrise în tratate sub formula deziderativă a unei uniuni „din ce în ce mai apropiate”, au fost repuse în chestiune, marcând sfârșitul unui ciclu al construcției europene.

În continuare, ne propunem într-o a doua parte să sondăm mai în detaliu peisajul politic al Marii Britanii, unde Brexitul a declanșat o aparentă realiniere partizană fără precedent în istoria postbelică a bipartismului westminsterian, criză care aruncă un văl de incertitudine nu numai asupra rolului internațional al Regatului Unit, dar și asupra morfologiei scenei politice interne.

Cum putem înțelege Brexit: o mostră a literaturii de specialitate

 Este dificilă trecerea în revistă a lucrărilor de specialitate scrise despre fenomenul Brexit. Științele sociale trebuie să avanseze cu prudență pe teritoriul minat al actualității politice imediate. Cu toate acestea, înțelegerea fenomenului complex reprezentat de Brexit impune câteva lecturi esențiale, care pot fi surse primare, emanație a rivalităților politice și intelectuale care au definit campania și procesul negocierii unui nou statut al Marii Britanii, sau surse teoretice care au ca obiectiv o înțelegere mai globală a cauzelor rupturii. Fie că demersul este unul academic sau partizan, aceste lucrări oferă o perspectivă multidimensională asupra evenimentelor, dar și a conflictelor de idei. Lista nu este desigur exhaustivă.

Prima lucrare, evocată anterior, este interesantă întrucât ne oferă o perspectivă continentală, franceză mai precis. În Allons-nous sortir de l'Histoire?[2], Jacques Juillard livrează mai multe zeci de pagini, într-un stil incisiv și tăios, asupra Europei. Deși subiectul cărții nu este Brexitul, ci demonii interni ai Franței macroniste, spectrul șocului geopolitic al ieșirii din UE planează asupra cărții. Juillard privește Brexitul ca o oportunitate formidabilă și, privind în urmă la parcursul marcat de numeroase „opt-out-uri” al Marii Britanii în comunitatea europeană, o consideră ca o prezență toxică și o frână la adresa oricăriei avansări ambițioase a proiectului comunitar. Soluția (care trădează o influența cripto-gaulistă) propusă de autor este reconstituirea unui nucleu dur al blocului european în jurul Franței și Germaniei, la care se pot agrega eventual statele istoric fidele proiectului european, precum țările Benelux. Cu gândul la Republica Cehă, la Polonia sau la Ungaria, Juillard este foarte dur și cu Europa de Est, considerând extinderea europeană pe parcursul anilor ’90 și 2000 o greșeală care stă la baza fragilității actuale a structurilor UE. Brexitul a fost un paroxism al așa-numitului sindrom de „post-Maastricht blues” – o demobilizare cetățenească tradusă printr-un nivel de scădere al încrederii și de afiliere afectivă cu Europa, și dublată de o criză de conștiință și o căutare de sens pentru a reînvigora narațiunea europeană. Juillard apare ca unul dintre gânditorii acestei Europe post-Maastricht, inculsiv uneori în aspectele mai sumbre ale unei replieri identitare asupra unei europenități care riscă să restabilească vechi dihotomii abolite.

De prea multe ori, Brexitul a fost abordat sub aspect strict geopolitic sau economic. Cartea lui Denis McShane, intitulată simplu Brexit: How Britain Left Europe[3], studiază cauzele ideologice prin restituirea minuțioasă a genealogiei intelectuale a euroscepticismului atât în Partidul Laburist cât și în Partidul Conservator. Este o lucrare densă, care trasează maturizarea anti-europenismului care a dus la votul din 23 iunie 2016 și explorează felul în care marile figuri politice ale secolului XX s-au raportat la problema mereu delicată a integrării europene și a excepționalismului britanic. De la Winston Churchill la Margaret Thatcher, de la Edward Heath la Tony Blair sau James Cameron, McShane oferă o panoramă ambițioasă a discursurilor pro sau anti-europene care au infuzat cultura politică postbelică britanică. Autorul pune un accent deosebit de revirimentul conservator al anilor ’80, convins că acest moment deține cheia înțelegerii prezentului. Evoluțiile agendei europene sunt sistematic corelate cu metamorfozele interne ale societății britanice: astfel, reformele structurale conduse de Comisia lui Jacques Delors sunt contrastate cu liberalizarea inițiată de Thatcher și conflictul violent care a opus guvernul britanic sindicatelor. Originalitatea demersului lui McShane rezidă în restituirea nu numai a tractațiunilor politice și strategice, dar și a antagonismelor ideologice care au modelat liniile de fractură ale campaniei Leave. Putem regreta însă absența unui capitol mai consecvent pe tema populismului unor formațiuni precum UKIP, care au folosit euroscepticismul pentru a migra de la periferia sistemului politic spre inima sa, până la a concura cu Partidul Conservator pe numeroase teme conexe precum migrația, securitatea și multiculturalismul societății britanice. În ciuda acestui neajuns, lucrarea rămâne o lectură esențială și un punct de plecare excelent pentru a înțelege Brexitul în toată complexitatea sa.

Pentru cititorul interesat de dezvoltarea discursului UKIP-ul, actor irefutabil al campaniei Leave, recomandăm articolul semnat de Andrea Pareschi și Alessandro Albertini, Immigration, Elites and the European Union. The Framing of Populism in the Discourse of Farage's UKIP[4]. Mobilizând o importantă literatură critică consacrată fenomenului populist contemporan, autorii elaborează, pornind de la un model teoretic general, o schemă explicativă a diferitelor dimensiuni ale discursului populist al UKIP-ului. Dimensiunea anti-europeană și tropii anti-establishment sunt desigur centrele de greutate ale populismului UKIP-ului, dar articolul are meritul de a evidenția și complexitatea antinomiei centru-periferie care structurează postura eurofobă a lui Farage. Complexitatea își are rădăcinile în naționalismul britanic al UKIP-ului, care refuză vehement mișcările independente regionale, precum cel scoțian: în ceea ce privește Europa, UKIP-ul nu ezită deci să exploateze resentimentul față de „centru”, dar acest discurs este stopat net la frontierele statului britanic.

Literatura cu privire la UKIP și la populismul anti-european poate fi completată cu două articole care, deși anterioare referendumului din 2016, oferă niște concluzii pertinente care au fost validate de cursul ulterior al evenimentelor.

Strategic Eurosceptics and Polite Xenophobes: Support for the United Kingdom Independence Party (UKIP) in the 2009 European Parliament Elections[5] este o explorare a mecanismelor alegerilor europene. Cei trei autori – Robert Ford, Matthew Goodwin și David Cutts – evidențiază resorturile de agregare a unui vot populist prin convergența între un nucleu dur de extremă dreaptă (deseori transfugi de la partide mai radicale, precum British National Party) și o corolă mai largă de alegători mai puțin politizați, care fie nu au fost activi politici în trecut fie susțineau partide tradiționale. Concluziile validează teza friabilității soclului votului de protest, teză recent exemplificată de geometria variabilă a votului UKIP și Brexit Party în funcție de tipul de scrutin (european sau legislativ).

Pentru o înțelegere a particularității populismului britanic în comparație cu naționalismul de sorginte neo-fascistă a extremei drepte tradiționale, articolul lui Anders Widfeldt, The Populist Beauty and the Fascist Beast. Comparing the support bases of UKIP and the BNP[6] reprezintă un excelent punct de plecare.

O perspectivă mai internațională asupra Brexitului și urmărilor sale potențiale este dată de lucrarea colectivă Brexit Beckons: Thinking Ahead by Leading Economists[7]. Concis dar dens, compus din 19 contribuții semnate de economiști britanici și europeni, volumul are în vizor aspectele multiple ale fenomenului, atât la nivelul cauzelor profunde ale votului Leave, cât și al impactului economic și social al ieșirii Regatului Unit din UE. În mod oarecum previzibil, demersul autorilor este axat pe dimensiunea economică și comercială a chestiunii, dar lucrarea este infuzată de un acut simț al interdependenței între ideologie – percepțiile populației asupra realităților economice, percepții ce sunt guvernate de logici deseori exterioare raționamentului economic – și economie. Alte puncte forte ale volumului sunt cele două contribuții dedicate statutului Scoției și Irlandei de Nord. Deși este prea devreme pentru a oferi răspunsuri clare, economistul scoțian Ian Wooton știe să pună întrebări pertinente și să restitue echilibrat principalele argumente ale dezbaterii privind independența Scoției, care va domina probabil agenda internă a țării în cazul unui no-deal. John Fitzgerald și Patrick Honohan se apleacă asupra viitorului economiei irlandeze, care este în prezent una dintre cele mai globalizate de pe planetă (conform Indexului KOF al globalizării, Irlanda este pe locul doi după Olanda), în raport cu turbulențele economice ale regiunii. Autorii pun în evidență atât posibilele oportunități (reamplasarea unor mari companii dornice să păstreze un acces privilegiat la piața europeană) cât și potențialul efect debilitant (problemele logistice cauzate de tranzitul bunurilor prin porturile englezești sau vulnerabilitatea energetică), insistând inclusiv asupra riscurilor simbolice ale unei frontiere fizice între Republica Irlandeză și Irlanda de Nord.

Editată de Jamie Morgan și Heikki Potomaki, Brexit and the Political Economy of Fragmentation[8] este o autopsie foarte meticuloasă a Brexitului; este de asemenea lucrarea cu cel mai ambițios demers multidisciplinar. Cele aproximativ 15 capitole ale volumului abordează dimensiunea politică (atât pe plan intern cât și pe plan extern), geopolitică, economică și sociologică, care împreună formează un valoros compendiu. Pentru neofitul care dorește o intrare în materie cât mai completă, Brexit and the Political Economy of Fragmentation este completat perfect de altă publicație a editurii londoneze Routledge: The Routledge Handbook of the Politics of Brexit[9], editată de Patrick Diamond, Peter Nedergaard și Ben Rosamond.

Ultimul volum de pe această listă este cartea scrisă de către deputatul conservator Daniel Hannan, partizan fervent al părăsirii UE. Nu este deci rezonabil să abordăm What Next: How to Get the Best from Brexit[10] ca pe o cercetare științifică imparțială: dimpotrivă, ea reprezintă credo-ul unui anti-european convins. Dar textul lui Hannan, unde autorul dezvoltă argumentele în favoarea modelului singaporez, este un digest eficient al euroscepticismului conservator, și o incursiune necesară în universul mental al celor care au făcut succesul campaniei Leave.

           Brexit și proiectul comunitar european

Pentru cei optimiști, Brexitul este mai degrabă o clarificare, o reîntoarcere la originile continentale ale unui fenomen politic structurat nu de o doctrină economică, ci de sentimentul unei apartențe morale la un tot unitar. Jaques Juillard, în analiza pe care o oferă în Allons-nous sortir de l’Histoire (O sa ieșim oare din Istorie?), propune o recentrare a proiectului european în jurul cuplului franco-german, o Europă cu mai multe viteze care să nu ezite pe viitor să avanseze cu riscul de a lăsa în orbita nucleului dur pe acei parteneri care, cultural și politic, nu pot fi înrolați[11]. Aderarea Marii Britanii în 1973 devine astfel simbolul rupturii, în numele unui Realpolitik european ghidat de considerații economice, cu organicismul „primei Europe” a tratatului de la Roma. Desprinderea Marii Britanii este desigur, pentru susținătorii acestei viziuni a proiectului comunitar, o repunere radicală în chestiune a Europei unite așa cum a configurat-o Tratatul de la Maastricht. Europa pre-Maastricht se baza pe o concepție filozofică precisă a „europenismului”, construit simbolic ca un spațiu cultural și ideologic distinct atât de Estul democrațiilor populare, cât și de „extremul Occident” anglo-saxon. Veto-ul opus de președintele francez Charles de Gaulle adeziunii Marii Britanii, pe motiv că ar fi un agent (sau un cal troian) al SUA, reflectă această optică de refuz al orientării atlantice, pe motiv că ar dilua europenitatea proiectului[12]. Deși puternic contestată, această paradigmă a dominat pe parcursul anilor 1960 procesul construcției europene: prima extindere a avut loc abia în anul 1973, după aproape două decenii în care Comunitatea Economică Europeană a fost practic înghețată geografic. Vinovată de un „deficit” de europenitate, Marea Britanie nu putea fi inițial asimilată acestui proiect. Sosirea lui George Pompidou după demisia lui de Gaulle în 1969 a marcat evoluția nucleului ideologic al proiectului european, evoluție care a permis integrarea nu numai a Marii Britanii, dar și a statelor blocului estic, în acest ansamblu reinventat[13]. Uniunea Europeană, ca formulă politică, era o inovație construită pe abandonarea utopiei postbelice a unei Mitteleurope omogene, pentru adoptarea unui consens economico-juridic mai incluziv. Producția legislativă în creștere exponențială a tradus în limbajul dreptului noua identitate europeană. Alteritatea a fost la rândul ei reformulată în termenii juridici ai unui deficit democratic sau în limbajul economic al fragilității structurale, dar nu în cei simbolici ai unui deficit de europenitate. O schimbare fundamentală se produsese. Aderarea Marii Britanii a marcat demararea unei noi etape cruciale a construcției europene și a fost, în egală măsură, simptomul și cauza reconfigurării proiectului comunitar. Brexitul poate însemna închiderea momentului ideologic maastrichtian (care a început de fapt în anii 1970, noua filozofie fiind progresiv instituționalizată prin Actul Unic și Tratatele de la Maastricht și Lisabona), iar impactul pe care îl poate avea asupra viitorului UE este, desigur, enorm. Evoluția Europei post-Brexit ar trebui urmărită cu deosebită atenție cu precădere de statele est-europene, care au specificitatea istorică de a aparține Uniunii Europene fără să fie parte a blocului occidental care a fost creuzetul proiectului comunitar originar. Într-adevăr, extinderea estică a Uniunii Europene este esențialmente produsul ciclului maastrichtian și al europenității „modulabile” pe care acesta a promovat-o.

          Brexitul – produsul unei istorii naționale britanice? Cele trei tradiții eurosceptice ale Marii Britanii

 Brexitul se prezintă, din perspectiva blocului european, ca paroxismul unei crize complexe și îndelungate. În creuzetul climatului de incertitudine economică al recesiunii globale, criza zonei euro a evidențiat minusurile instituționale și de politici de fond ale proiectului comunitar[14]. Criza greacă și criza migranților au reprezentat un combustibil ideologic pentru valul de euroscepticism care a măturat continentul. O analiză mai superficială a situației Marii Britanii pare să înscrie ferm Brexitul în această dinamică. Dar, cu toate că practicile discursive ale campaniei Leave sunt imposibil de decuplat de matricea simbolică și retorică a populismelor de pe continent, prea puțin accent a fost pus pe factorii alogeni. Considerăm că Brexitul nu este doar un eveniment geopolitic, ci produsul unei istorii intelectuale britanice, care a produs o sinteză eurosceptică unică. Nu este fortuit faptul că referendumul a fost ținut în Regatul Unit, nu în Ungaria, Polonia sau Republica Cehă; așa cum absența unui efect generalizat de domino nu poate fi explicat numai de prudența strategică și de pragmatismul economic al guvernelor (populiste sau nu) de pe continent.

Cea ce particularizează tradiția eurosceptică britanică este fragmentarea ei. Putem vorbi mai degrabă de trei sensibilități antieuropene distincte care s-au dezvoltat independent, trăgându-și seva din filozofii politice antagoniste.

          Stânga laburistă împotriva Comunității Europene

Din punct de vedere cronologic, prima este ancorată la stânga spectrului politic, în laburismul postbelic. În anii 1970, pe fundalul unor tensiuni interne și a unor dificultăți economice în urma cărora Marea Britanie a cerut ajutorul Fondului Monetar Internațional, laburiștii operează un reviriment către naționalism și protecționism denunțând cu vehemență efectele globalizării asupra muncitorilor[15]. Washington și Bruxelles devin puncte cardinale ale unei geografii simbolice a capitalismului și a ultraliberalismului internațional. În acest context, aderarea la CEE este prezentată ca o amenințare serioasă la adresa modelului social britanic, caracterizat de puterea sindicatelor și de statul providență. Argumentul economic este dublat de un argument politic: aderarea la CEE ar subordona Parlamentul Britanic jurisdicției Curții Europene de Justiție, amenințând astfel însăși democrația britanică cimentată pe suveranitatea parlamentară. Deputatul laburist Michael Foot nu ezita să declare că recunoașterea unei jurisdicții superioare reprezintă un gest echivalent cu incendierea clădirii Parlamentului britanic, realizând o paralelă cu incendiul Reichstag-ului de către naziști în 1933[16]. În cele din urmă, Marea Britanie a aderat la CEE în 1973, sub un guvern conservator. De-a lungul deceniului următor, Partidul Laburist, cu susținerea majorității covârșitoare a sindicatelor afiliate – în 1975, doar 7 din 46 s-au pronunțat pentru aderarea la Comunitatea Europeană[17] – a continuat să promoveze ideea unui referendum pentru ieșirea din structurile europene, considerându-le produsul toxic al utopiei neoliberale a unei lumi a liberului-schimb, fundamental incompatibil cu aspirațiile la o societate mai egalitară. Partidul Laburist a întors spatele euroscepticismului odată cu aggiornamento-ul ideologic impulsionat de Blair și Brown[18]. Dar alegerea lui Jeremy Corbyn (care se număra printre deputații laburiști ferm opuși apartenenței la Comunitatea Europeană) în 2015 demonstrează felul în care vechea gardă ostilă sintezei blairiste este încă o forță ideologică vie; mobilizarea surprinzător de rezervată a laburiștilor în cadrul campaniei Remain poate fi corelată cu această reactivare subterană, prin persoana lui Corbyn, a euroscepticismului stângii britanice[19].

         Conservatorii învață să deteste Europa

Între timp, forma de consens obținut de establishment-ul conservator cu privire la necesitatea integrării Marii Britanii în piața unică europeană se erodase. Pe măsură ce structurile europene produceau, într-o serie de domenii, un acquis comunitar din ce în ce mai consistent și mai constrângător, conservatorii s-au ridicat împotriva noilor reglementări tocmai în numele laissez-faire-ului. Conservatorismul britanic era până în anii ‘80 apropiat ideologic de viziunea dreptei franceze și germane, împărtășind ca opțiune economică o formă de liberalism moderat care nu excludea un rol efectiv, paternalist al statului. Anii guvernării Thatcher marchează îndepărtarea Partidului Conservator de la acest model care asigura o sinergie strategică și intelectuală cu celelalte forțe de dreapta de pe continent; în paralel, socialistul Jacques Delors, aflat la conducerea Comisiei Europene între 1985 și 1995, transforma Comisia într-un instrument eficient de regulare a pieței, în domenii cheie precum protecția mediului, protecția consumatorului, sănătate sau concurență[20]. Agenda social-democrată a lui Delors a alienat durabil conservatorii britanici. Matricea neoliberală a noii narațiuni eurosceptice, bazată pe imaginea Bruxelles-ului ca un Leviatan asfixiant pentru libertatea economică, era un element profund original, care cu greu se regăsește în cadrul altor tradiții continentale antieuropene; cu timpul a devenit sinonimul unei forme de „excepționalism” britanic prin prisma căruia a fost deseori exprimată ideea unei incompatibilități politice și ideologice fundamentale între Marea Britanie și Europa continentală. Cert este că Partidul Conservator a devenit după anii 1990 cea mai eurosceptică dintre marile formațiuni politice europene.

         Populismul eurofob

Euroscepticismul britanic nu poate fi redus la o simplă confruntare între o narațiune „de stânga” anticapitalistă și o narațiune „de dreapta” neoliberală, monopolizate respectiv de cele două mari partide constitutive ale bipartismului westminsterian. Euroscepticismul a devenit o componentă centrală a unei a treia tradiții heterodoxe, radical anti-sistem și construită tocmai împotriva alternanței laburiști-conservatori. Sensibilitatea populistă a unor formațiuni precum UKIP (fondat de Nigel Farage în 1993) sau mai recentul Brexit Party (al cărui președinte este tot Farage, care a părăsit UKIP-ul după victoria campaniei Leave) a fost modelată de influențe intelectuale disparate. Extrema dreaptă naționalistă (Frontul Național și Partidul Național Britanic, active între anii ‘70 și anii 2000) a fost desigur una dintre sursele de inspirație, mai ales în ceea ce privește discursul anti-imigrație. Dar, cu toate că ocazional figuri de prim plan ale UKIP s-au remarcat prin comentarii rasiste și anti-semite, acestea nu sunt o componentă centrală a populismului anti-european. Principalul incubator al acestuia pare să fie chiar conservatismul post-thatcherian. Biografiile liderilor acestui curent confirmă această filiație: Nigel Farage, Paul Nuttal, Douglas Carswell sau Mark Reckless au fost membri ai Partidului Conservator. Pe planul doctrinei economice și fiscale, UKIP prezintă de asemenea o vădită proximitate ideologică cu liberalismul conservator: printre leitmotivele discursului populist anti-european se numără reducerea poverii fiscale și eliberarea din carcanul hiper-reglementării protective europene. Dar populismul este prin natura sa un patchwork ideologic, UKIP și Brexit Party reflectând revirimentul general către protecționism al populismului după anii 2000[21]; accentul pus pe serviciile sociale care primesc o încărcătura simbolică și afectivă naționalistă puternică (de exemplu, NHS – National Health Service), dublat de o retorică profund anti-elitistă, definesc noua paradigmă narativă a euroscepticismului populist. A treia tradiție este deci o sinteză heterodoxă alcătuită din fuziunea unor tropi de stânga și de dreapta (uneori de extremă dreaptă), dar care funcționează autonom prin folosirea incredibilului combustibil politic al resentimentului anti-establisment dirijat atât împotriva „tehnocraților” de la Bruxelles cât și împotriva elitelor de la Westminster vinovate de compromisul cu UE[22]. Liantul acestei sinteze este mitul excepționalismului britanic. În mai mare măsură decât populismele de pe continent (tot eurosceptice dar cu un discurs mai nuanțat), populismul britanic s-a bazat pe un discurs centru-periferie (centrul fiind desigur Bruxelles-ul) care se juxtapunea retoricii anti-establishement tipică stilului populist.

          Reziliența modelului westminsterian

 Brexitul a fost produsul confluenței fortuite dintre electoratul compozit al teritoriilor rurale și cel al zonelor industriale defavorizate (geografia electorală a opțiunii Leave respectând în linii mari dihotomia constatată și pe continent între centrele urbane conectate la fluxurile globalizării și “hinterlandul” industrial[23]), al acestor trei tradiții distincte. Dar fragilitatea structurală a formulei ideologice eurosceptice în spațiul britanic este evidentă: ceea ce a creat elanul irepresibil al votului Leave, adică sinergia celor trei sensibilități pe baza unei agende minimale și a unui obiectiv strategic pe termen scurt, ne oferă tocmai cheia blocajului actual. Alianța conjuncturală a fost efectuată numai la nivelul electoratului, niciodată la nivelul clasei politice sau a elitelor de la Westminster. Acum, odată ce mareea sufragiului universal s-a retras, reapar liniile profunde de fractură pe care dihotomia pro și anti-UE le-a mascat numai artificial. Consensul post-Brexit pare imposibil în contextul în care Brexit-ul este un proiect politic lipsit de coerență sau consistență ideologică.

Pe plan intern, această configurație ideologică joacă în favoarea statu-quo-ului bipartidic. Dezbaterile în jurul Brexit au polarizat la extrem societatea, iar alegerile europene din mai 2019 au consacrat un sistem vag „cvadripolar”: dihotomia între Brexit Party al lui Nigel Farage și Partidul Liberal Democrat puternic pro-european (două formațiuni care au însumat atunci 50 la sută din voturi) s-a suprapus tradiționalei confruntări între Laburiști și Conservatori; cele două mari partide de guvernământ nu au strâns decât vreo 20 de procente, de departe cel mai slab scor din istoria existenței lor[24]. Seismul alegerilor europene părea să indice destrămarea bipartismului britanic multisecular și, într-o schimbare și mai radicală de paradigmă, dezintegrarea axei structurante stânga/dreapta. Un scenariu similar cu cel din Franța părea justificat, și în continuare nu este complet exclus. Dar venirea lui Boris Johnson a schimbat simțitor datele problemei, remobilizând o mare parte a electoratului conservator pro-Brexit care, la alegerile europene, exprimase prin opțiunea populistă o respingere a poziției moderate a premierului Theresa May. Ultimele sondaje confirmă această tendință: pe măsură ce probabilitatea unor alegeri anticipate prinde contur, linia dură a lui Jonhson este plebiscitată de susținătorii părăsirii imediate (cu sau fără acord) a blocului comunitar. Soclul electoral formidabil al lui Farage, care a permis victoria răsunătoare din mai, apare mai friabil ca oricând. În iunie, conservatorii conduși de o Theresa May politic extenuată puteau spera, în cazul unor alegeri legislative anticipate, la puțin peste 21 de procente, fiind devansați cu un punct de Brexit Party (22%); actualmente, sondajele indică clar un scor care depășește confortabil pragul simbolic de 30 la sută (32%), iar Brexit Party a scăzut la 12%[25]. Aceste date sunt, până la urmă, explicabile: platforma lui Johnson reia mulți dintre tropii populismului anti-european, printre care și tema unui complot al „elitelor” pentru a împiedica Brexitul, și promite o soluție fermă și rapidă la criza Brexitului. Doctrina johnsoniană este un concentrat puternic și eficient, care îmbină stilul populist (cu atât mai mult cu cât carisma personală a lui Johnson, mult superioară celei a lui Farage, îi permite să joace fără efort rolul vag trumpian al unui maverick), conținutul ideologic anti-european fără ambiguități, dar și promisiunea unei stabilități și a unei continuități instituționale pe care Brexit Party nu o poate asigura și care nu este un factor de neglijat pentru o parte a electoratului conservator.

Mai surprinzător este faptul că și Partidul Laburist pare, în ajunul unui posibil scrutin anticipat, revigorat, cu toate că Jeremy Corbyn este din ce în ce mai puțin credibil ca un lider al taberei Remain. Dinamicul partid Liberal Democrat se poziționase în alegerile europene din mai ca forța motrice în spatele cererii electoratului pro-european pentru un a doilea referendum. Cu cele 19,6 de procente ale sale, el avea un avans net față de laburiști (13,6%). Oferta politică pro-europeană era foarte divizată, Partidul Verzilor clasându-se pe locul al patrulea cu 11,8% din voturi[26]. O medie a sondajelor din luna septembrie redă în schimb un peisaj semnificativ alterat: laburiștii se reîntorc pe locul doi, după Partidul Conservator, cu 25% din voturi. Avantajul acestora față de liberalii democrați (19%) este deci net, de peste 6 puncte[27].

Prin urmare, dacă scrutinul european din mai a fost fără îndoială un seism care punea în chestiune însăși supraviețuirea bipartismului tradițional britanic și al celor două formațiuni istorice care îl constituiau, noua situație politică nuanțează mult această împrejurare. Antagonismul dintre laburiști și conservatori rămâne o axă fundamentală a vieții politice britanice, în ciuda turbulențelor crizei Brexit. Conservatorii, mai ales, își reafirmă prin revirimentul cvasi-populist operat de noul premier, dominația asupra dreptei. Laburiștii vor avea, probabil, dificultăți mai mari, liberalii democrați rămânând o opțiune credibilă pentru aripa centristă a partidului. Așa cum Boris Johnson a folosit efectul Trump pentru a-și devansa contra-candidatul, un efect Macron ar putea juca în defavoarea liniei de stânga a lui Corbyn, alienând aripa blairistă a electoratului laburist. Dar pentru moment, eventuale alegeri anticipate ar reconfirma probabil bipartismul. Să nu uităm că episodul alegerilor europene este guvernat, atât la nivelul mecanismului electoral (prin formula proporțională de vot utilizată la nivel european) cât și al resortului psihologic al comportamentului votanților (scrutinele europene sunt deseori catalogate ca fiind low stake, cu miză mică, fiind deci mai susceptibile la votul de protest decât la votul strategic), de o logică diferită față de alegerile legislative pentru Parlament.

          Orașul-stat Singapore, model de dezvoltare post-Brexit?

 Dar chiar dacă Brexitul nu a destructurat durabil bipartismul britanic, nu înseamnă că supraviețuirea celor două mari formațiuni de guvernământ oferă o soluție durabilă pentru viitorul țării sau livrează o soluție ideologică la cheie pentru orizontul post-Brexit. Adevărul este că o doctrină post-Brexit consensuală fie și numai în sânul tabărei Leave pare imposibilă, ca urmare a sensibilităților ideologice multiple și disparate care o alcătuiesc. Acest lucru se vede mai ales la trecerea în revistă a scenariilor post-Brexit pentru noul statut internațional al Marii Britanii. Niciun alt model de dezvoltare nu ilustrează mai limpede decuplarea celor trei curente ideologice ale blocului anti-european decât cel care privește către tigrii asiatici ca posibile surse de inspirație pentru reimaginarea relației comerciale a Marii Britanii cu restul planetei.

Ca urmare a ultimelor evoluții în politica internă a Regatului Unit, obiectivul noului guvern este retragerea din UE la data de 31 octombrie 2019, chiar și în lipsa unui acord. Având în vedere aceste aspecte și refuzul UE de a redeschide negocierile privind acordul de retragere, pare iminent scenariul unui no-deal. Retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană fără un acord va însemna revenirea la prevederile acordurilor comerciale multilaterale, sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Ruptura netă, brutală pe care o retragere fără acord din blocul comunitar o implică era acum câteva luni soluția radicală a unor figuri precum populistul Nigel Farage; acum este un proiect politic „adoptat” de establishmentul conservator. Revirimentul nu este datorat exclusiv noului premier. Partidul Conservator vede în libertatea comercială pe care o permite numai un no-deal oportunitatea realizării unei refonte totale a filozofiei comerciale și economice britanice. Tradiția eurosceptică dominantă în sânul familiei conservatoare are o filiație thatcheriană clară. În optica aceasta, excepționalismul britanic (un trop comun celor trei tradiții eurosceptice) se exprimă printr-o politică voluntaristă liberală, congruentă cu spiritul de „mare națiune comercială globală” a Marii Britanii, care să marcheze o ruptură netă cu agenda intervenționistă continentală împotriva căreia s-a construit, încă de la mijlocul anilor ’80, euroscepticismul conservator. Scenariul de dezvoltare care condensează această utopie liberală neo-thatcheriană este cel denumit zemflemitor Singapore-on-Thames[28]: implementarea unei formule comparabile cu cea din Singapore sau Hong Kong, cu un minim de regulații și mai ales cu o povară fiscală drastic redusă (Singapore este statul cu cele mai joase taxe pentru companii din lume). Intervenția statului, mai ales în ceea ce privește ajutorul social, ar fi de asemenea mult mai circumscrisă. Descrisă ca o formulă câștigătoare „low-tax, low-spend, low-regulation” de către deputatul conservator Owen Paterson[29], modelul singaporez exercită un magnetism de necontestat asupra multor figuri de frunte ale partidului conservator. În caz de no-deal (un astfel de scenariu este desigur inimaginabil în cazul unui acord care să asigure un cadru comercial comun cu UE), acest scenariu oferă perspectiva voluntaristă a reînnodării istoriei comerciale a imperiului britanic, fantasmă înscrisă chiar în inima narațiunii anti-europene, care nu este de fapt nimic mai mult decât o narațiune a unicității și „excepționalismului” britanic.

Dar acest model nu poate fi acceptat de stânga, pentru care „excepționalismul” britanic se situează tocmai în modelul său de protecție socială, cu rădăcini în statul providență beveridgian născut după cel de-al Doilea Război Mondial. În mod similar, protecționismul și critica formulei multiculturale și globalizatoare a UE care emană de la formațiunile populiste (mai ales UKIP și Brexit Party) sunt incompatibile cu modelul unei economii deschise, ultraliberale. În cele din urmă, daca Singapore poate fi copiat ca model economic, el nu poate fi replicat la nivel politic decât cu prețul abandonării democrației westminsteriene: magnetismul orașului-stat asiatic se bazează nu numai de promisiunea unui regim fiscal avantajos, dar și pe cea a unei stabilități politice oferite de un guvern pro-business tehnocrat și nedemocratic. Decuplarea modelului economic și a celui politic este realmente dovada unei imaturități din partea elitelor conservatoare, dar dincolo de acest aspect demonstrează insularitatea ideologică a fiecăreia dintre cele trei tradiții: toate cred greșit că exercită un monopol asupra ideii anti-europene. Brexitul nu este însă un proiect monolitic. Voluntarismul lui Johnson se va traduce cel mai probabil printr-o ieșire din UE, însă indiferent dacă aceasta va fi cu sau fără acord (desigur, dificultățile fiind exacerbate de un no-deal), Regatul Unit post-Brexit riscă să devină pe termen mediu un spațiu de ne-guvernat, mai polarizat ca oricând.