Vladimir Adrian Costea: Domnule Mișcoiu, retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord readuce în discuție dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene. Care este însă lecția pe care UE o învață de pe urma producerii Brexit-ului?

    Sergiu Mișcoiu: Principala lecție e aceea că procesul de integrare europeană nu este linear și unidirecțional. Dinamica sa ține de determinarea statelor de a participa în continuare la acesta, de măsura angajamentului lor, iar componenta supra-națională este departe de a putea determina în mod real direcțiile pe care le iau statele, dacă acestea sunt conduse de guverne eurosceptice sau euro-indiferente. Până la Brexit, posibilitatea introdusă prin Tratatul de la Nisa ca un stat să se retragă din Uniune era considerată absolut ipotetică și foarte improbabilă. Iată că Brexitul a dovedit că există corpuri politice naționale suverane care decid pentru ele însele. Putem argumenta, desigur, că britanicii au fost manipulați și supuși retoricii populist-naționaliste, însă fapt este că ei s-au pronunțat fără îndoială în favoarea părăsirii UE.

     Cum se definește UE în orizont post-Brexit? Avem mai multă sau mai puțină Europă? Sau dimpotrivă, avem o Uniune cu mai multe viteze?

     Cutremurul Brexit a fost citit în manieră diferită nu doar de către liderii statelor membre, dar și de către mai-marii Uniunii Europene: pe de o parte, suveraniști precum Viktor Orban, dar și unii pro-europeni, au considerat că este necesar ca UE să se ajusteze în sensul acordării unei mai largi autonomii de decizie statelor membre, tocmai pentru a evita un alt „Exit”. Pe de altă parte, lideri europeni precum Emmanuel Macron au considerat că Brexitul ne îndeamnă la a strânge și mai mult rândurile, la a accentua caracterul supra-național al instituțiilor europene și, de a fapt, la a ne îndrepta înspre o confederație europeană (deși se evită utilizarea acestui concept, tocmai pentru a nu șoca publicul european). Această linie de fractură a determinat un impas în ceea ce privește relansarea proiectului european, iar Comisia Ursulei Von Der Leyen este rezultatul acestui impas: noua comisie are un program care conciliază aceste viziuni diferite și nu își propune, de exemplu, să lanseze discuții privind un nou tratat european, mai integrator.

    În ce măsură Brexit-ul întărește sentimentul de solidaritate între statele membre? Care sunt principalele perspective şi provocări privind proiecția identitară a UE în context post-Brexit?

    Între statele fondatoare ale UE, precum și între statele nordice, Brexitul a generat o resolidarizare prin reafirmarea unității și valorilor comune, susținute, din punct de vedere instituțional de nucleul franco-german: o Europă liberală, dar și socială, deschisă și orientată către fructificarea comună a beneficiilor globalizării. Totuși, țări precum Polonia sau Ungaria și, într-o mai mică măsură Croația, Austria, Cehia sau Slovacia, au înțeles Brexitul ca un mesaj de consolidare a suveranității naționale, coroborat cu (re)afirmarea unei platformei comune central-est-europene: o Europă a națiunilor, care se doresc responsabile și suverane, înscrisă în tradiția creștină și apărătoare a unor valori mai degrabă „clasice”. Acest clivaj pare greu de depășit întrucât el corespunde, de fapt, unor viziuni și angajamente culturale, ideologice și geo-politice substanțial diferite, ambele afirmate cu tărie de către proponenții lor.

UK and European Union by Gatis Sluka, Latvijas Avize, Latvia, 21.11.2018 (Cagle Cartoons)

     Care sunt scenariile privind definirea unui nou cadru de cooperare între UE și Regatul Unit?

     Așa cum arată lucrurile acum, niciunul din cele două scenarii inițiale nu s-a adeverit. Nu am avut de-a face nici cu un Brexit „soft”, atent și consensual negociat și temporizat, dar nici cu un divorț brutal, care să nu lase loc de continuarea menținerii unor înțelegeri comune, de tipul negocierii unei forme de uniune vamală flexibilă. Criza Coronavirus este însă de natură să accentueze îndepărtarea Marii Britanii de Continent, momentul coincizând în mod nefericit cu timing-ul planificat inițial pentru clarificarea cadrului de cooperare UK-UE post-Brexit. În consecință, în Marea Britanie câștigă încet teren adepții unei îndepărtări mai pronunțate față de UE, o Uniune preocupată mai mult decât oricând de sprijinirea statelor membre în eforturile de combaterea a epidemiei care face ravagii pe întreg continentul.

     Care sunt perspectivele privind extinderea UE în Balcani? Dar în privința aderării Scoției?

    O extindere a UE ar trebui să fie decisă în mandatul actualei Comisii, altfel ideea de extindere și dinamica pozitivă a UE ar fi compromise. Din punct de vedere geopolitic, Serbia, care ar fi fost statul cel mai susceptibil de a fi integrat, oscilează între UE, Rusia și China. Macedonia de Nord și Bosnia-Herțegovina se confruntă, în continuare, cu probleme identitare și de stabilitate politico-instituțională. În mod neașteptat, una din codașele tranziției post-comuniste, Albania, pare cea mai aproape de o eventuală integrare. Cât despre Scoția, aceasta are șanse crescute să își ia revanșa față de Marea Britanie și să se rupă de aceasta, cu condiția ca un referendum de secesiune să fie permis de Parlamentul de la Londra, ceea ce deocamdată nu este cazul. Discuția despre o eventuală aderare a unei Scoția eventual-independentă la Uniunea Europeană este, deci, cu atât mai fantezistă astăzi, cu cât agenda publică este ocupată de cea mai mare criză sanitară din istoria recentă a omenirii.