Balcanii de Vest, mereu ceva ”altfel” decât restul Europei

Balcanii de Vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, ”Kosovo”, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și, uneori, Croația și Slovenia) reprezintă o regiune din Europa care se străduiește (cel puțin la nivel declarativ!) să împărtășească valorile europene și să intre în marea ”familie europeană” reprezentată de Uniunea Europeană (UE), dar se confruntă cu o serie de provocări. Această situație nu este o noutate, Balcanii de Vest reprezentând, ca și Balcanii, în general, o regiune cu caracteristici specifice și care a știut să pună la încercare întreaga lume, iar asta nu o dată.

Aici vom menționa numai pretextul pentru declanșarea Primului Război Mondial și rolul străpungerii Frontului de la Salonic pentru urgentarea încheierii primei conflagrații mondiale, ca și rolul mare al mișcărilor antifasciste de pe teritoriul Iugoslaviei în înfrângerea Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial.

Urmând aceeași ”matrice”, însăși aderarea statelor și ”entităților” din regiune la UE reprezintă o provocare în sine. Nu e nevoie de prea multe explicații și putem pleca de la nevoia de precizări privind candidații la aderare, oficiali și potențiali.

Prima poveste de succes din regiune a fost Slovenia. Prin aderarea relativ rapid la UE (2004) și la NATO (2004), acest stat (aproape că) a scăpat de pecetea apartenenței la spațiul frământat al Balcanilor de Vest. În 2007, Slovenia devine parte a ”Zonei Euro” și a ”Spațiului Schengen”.

Într-o primă fază, Croația a avut un tribut greu de plătit apartenenței la acest spațiu: un război civil de circa cinci ani, cu numeroase victime și atrocități, comise de reprezentanți ai ambelor comunități etnice beligerante. Dacă aderarea la NATO a fost un proces mai ușor (încheiat în 2009), pentru aderarea la UE Zagrebul a avut de plătit un ”preț”, reprezentat de ”cooperarea deplină” cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, de la Haga (ICTY), cu accent pe colaborarea pentru localizarea și transferul către ICTY a unui suspect de crime de război, generalul Ante Gotovina. Ce-i drept, la recurs, ICTY l-a exonerat pe acesta personal, deși a constatat comiterea de către partea croată a unor crime de război. În ultimă instanță, Croația aderă la UE în 2013.

Candidatul următor cu cel mai mare succes este Muntenegrul, care, practic, a deschis toate capitolele de negociere și a reușit, totodată, să adere la NATO (2017). Integrarea europeană a acestui stat a fost grevată de ritmul lent al unor reforme interne și de o perioadă mai lungă în care nu s-au înregistrat rezultate semnificative în combaterea corupției. Un alt element de preocupare se referă la un eventual ”amestec malign” al Moscovei, atât în treburile interne ale fostului stat iugoslav, cât și în eforturile acestuia de aderare la UE și Alianța Nord-Atlantică. Autoritățile de la Podgorica și o serie de oficiali occidentali sunt fermi în evaluarea că Muntenegrul este supus unor atacuri hibride din partea F.Ruse (cu sprijinul unor entități sârbe, cum ar fi Biserica Ortodoxă Sârbă).

Fost stat cu un regim comunist dintre cele mai dure, în 1990 Albania a demarat un proces dur și lung de tranziție, presărat cu mai mute crize sociale și economice. Procesul de aderare la NATO se încheie în 2009, dar cel de aderare la UE, demarat oficial în 2009, abia în 2014 este ”răsplătit” cu statutul de candidat oficial la aderare și încă se confruntă cu provocări semnificative, atât de ordin intern, cât și cu unele ce țin de însăși UE.

Cea mai mare ”problemă” o reprezintă ”Kosovo”, care nu poate fi considerat un stat. Sau nu un stat cu toate competențele... Independența ”Kosovo” este recunoscută de către aproximativ jumătate din statele membre ale ONU și de către marea majoritate a statelor membre ale UE. Dar, rămân cinci state membre ale UE care nu recunosc independența ”provinciei sârbe de sud”: Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania.

Totuși, ”Kosovo” este luat în considerare drept potențial candidat pentru aderarea la UE și, din această postură, creează a doua dificultate, în a-l denumi. Ca o soluție de compromis, unii analiști folosesc termenul ”entitate”. Sau, pur și simplu, se vorbește despre ”candidați pentru aderarea la UE”, iar reuniunile adesea poartă numele ”Summitul UE-Balcanii de Vest”...

Summitul UE-Balcanii de Vest, Poznań, iulie 2019

https://europeanwesternbalkans.com/wp-content/uploads/2019/07/48202720562_b86672a352_k.jpg

Strâns legată de ”Kosovo” se ițește problema statului matcă al provinciei, Serbia. Aceasta, deși a început negocierile de aderare în 2014 și a deschis mai multe capitole de negociere, este avertizată, în ultima perioadă, din ce în ce mai des și mai clar, că nu va putea adera la UE fără a soluționa mai întâi ”dosarul Kosovo”. Totuși, la nivelul UE încă nu există o formulă clară, coerentă și agreată care ar fi acea soluție (în condițiile în care cele cinci state membre menționate continuă să respingă independența ”Kosovo”). Singurul lucru care pare ”agreat” este că va fi nevoie de un ”acord juridic atotcuprinzător și obligatoriu”, dar, totodată, durabil, sustenabil.

Bosnia și Herțegovina (BiH), la rândul său, este un stat ”sui generis”. Creat în urma unui război civil, printr-un acord de pace (de la Dayton-Paris/DPPA), care a instituit o formulă stufoasă și greoaie și care azi grevează semnificativ funcționarea statului. Conștiința comunității internaționale se poate mângâia doar cu faptul că DPPA a oprit pierderile de vieți omenești, suferințele persoanelor strămutate sau refugiate și distrugerile materiale enorme. Dar azi acest stat ”bate pasul pe loc” și nu înaintează către UE. Cel puțin, nu într-un ritm care să aducă satisfacție propriilor cetățeni și partenerilor europeni. Iar asta (și) din cauza unor prevederi ale DPPA. Din 2008, BiH și UE au avut un acord provizoriu privind relațiile comerciale, înlocuit în 2015 de Acordul de stabilizare și asociere (ASA), iar în februarie 2016 BiH a înaintat oficial solicitarea de aderare la Uniune.

Macedonia de Nord, de asemenea, fost stat iugoslav, pare să fi ieșit din cercul vicios dat de disputa de aproape trei decenii cu Grecia, privind numele constituțional al statului macedonean. După ”acordul istoric” de la Prespa, din iunie 2018, Atena a renunțat la blocarea parcursului european și a celui euroatlantic ale vecinului său din nord, astfel că în martie 2020 Macedonia de Nord a reușit să adere la NATO și a primit acordul să înceapă negocierile de aderare la UE.

Obținerea în 2019 de către Macedonia de Nord și Albania a unei date pentru începerea negocierilor de aderare la UE a fost blocată, practic, de către Franța (personal, de către președintele Emmanuel Macron), care a cerut o nouă ”metodologie”. Pe acest fond, la nivelul UE s-a agreat o astfel de metodologie (februarie 2020), iar detaliile ar trebui să se discute cu ”partenerii” din Balcanii de Vest (la reuniunea programată pentru luna mai, la Zagreb).

Peste toate acestea, însă, s-a suprapus pandemia cu noul coronavirus SARS-CoV2 (care provoacă infecția cunoscută drept COVID-19), care are potențialul de a lungi și chiar complica procesul de aderare la UE a statelor și entităților aspirante.

Așadar, principalele provocări la adresa extinderii UE în Balcanii de Vest sunt: reforma internă a UE, inclusiv Brexitul și solicitările privind revizuirea procesului de extindere, ”dosarul kosovar”, disfuncționalitățile statului bosniac, ritmul lent al unor reforme în Albania și Muntenegru și... SARS-CoV-2 și COVID-19. Alte provocări la adresa acestui proces sunt interesele (”maligne” ale) Rusiei, ”ofensiva” comercială și economică a Chinei și revenirea Turciei în regiune. Unii analiști cârcotași ar mai adăuga interesele și competiția între unele state membre ale UE...

Stadiul actual al procesului de extindere a NATO în Balcanii de Vest

 De la bun început trebuie precizat că Serbia nu dorește aderarea la NATO, că procesul de aderare a BiH la NATO a fost blocat în ultimii ani de către garnitura de conducere de la Banja Luka (Republica Srpska/R.Srpska), care a ajuns parte a puterii și la Sarajevo după alegerile generale din octombrie 2018, iar Kosovo, deși dorește aderarea la NATO, nu poate demara procesul, atât timp cât nu este un stat adevărat, membru al ONU și recunoscut de către statul matcă, Serbia.

Președintele macedonean semnează Instrumentul de aderare

https://pretsedatel.mk/

La jumătatea lunii martie a.c. statele membre ale NATO au finalizat procesul de ratificare a protocolului de aderare la Alianță a Macedoniei de Nord (ultimul stat fiind Spania, la 17.03), iar președintele macedonean, Stevo Pendarovski, a semnat (20.03.2020) Instrumentul de aderare, ceea ce, practic, reprezintă ultimul act procedural, al autorităților de la Skopje înaintea depunerii Instrumentului și a ceremoniilor propriu-zise de marcare a aderării. La 27.03.2020, Instrumentul de aderare a fost depus la Washington, SUA fiind depozitarul Tratatului Alianței Nord-Atlantice. Ceremonia de depunere a fost urmărită în direct prin videoconferință de la Skopje de către ministrul macedonean de externe (Nikola Dimitrov) și ambasadorul american în Macedonia de Nord.

Depunerea Instrumentului înseamnă că Republica Macedonia de Nord a devenit oficial cel de-al 30-lea membru al NATO (primul demers fiind inițiat încă în 1993, printr-o declarație a parlamentului). În aceeași zi au adresat felicitări Macedoniei de Nord secretarul de stat american și secretarul general al NATO. Tot la 27 martie, aderarea a fost marcată la Skopje prin salve de artilerie.

Ceremoniile de arborare a drapelului macedonean la sediul NATO de la Bruxelles și la sediul comandamentului de la Norfolk (SUA) au fost planificate pentru 30 martie, iar ministrul macedonean de externe participă prin videoconferință la prima reuniune a miniștrilor de externe ai NATO la 02.04.2020.

În noiembrie 2019 Serbia a finalizat cel de-al doilea ciclu al planului individual de parteneriat intensificat cu NATO (IPAP), pentru perioada 2019-2021, ceea ce va reprezenta baza juridică pentru colaborarea cu NATO în toate domeniile de interes comun. Mai mult, răspunzând unor nevoi obiective, dar și criticilor unei părți a societății civile, în decembrie 2019 parlamentul de la Belgrad a adoptat Strategia securității naționale și Strategia de apărare a R.Serbia, care consfințesc ”neutralitatea militară” a țării. Acesta oferă Serbiei oportunitatea de a colabora cu toate alianțele militare și statele interesate, inclusiv NATO și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) a Comunității Statelor Independente (CSI).

Pe acest fond, de la Washington vin îngrijorări privind colaborarea sârbo-rusă în domeniul apărării (tehnico-militar și militar), securității și protecției civile (prin Centrul Umanitar Sârbo-Rus de la Niš). O preocupare crescută pentru partea americană o reprezintă achizițiile sârbe de sisteme de armament (sisteme hibride de artilerie și de rachete de apărare aeriană ”Panțir-S”, elicoptere de asalt Mi-35, elicoptere de transport și de luptă Mi-17V-5) și donațiile ruse de armament și tehnică militară pentru Serbia (șase avioane MiG-29, 30 de tancuri T-72 și 30 de vehicule blindate de cercetare BRDM-2). Din această cauză, SUA au avertizat Serbia că i-ar putea impune sancțiuni, dacă va continua achizițiile de sisteme de armament și tehnică militară din F.Rusă.

NATO, în schimb, a declarat în mai multe rânduri că este dreptul legitim al Serbiei de a avea diverși parteneri în domeniul apărării, inclusiv în ceea ce privește achizițiile de tehnică militară și armament.

Amiralul James Foggo la Belgrad, decembrie 2019

http://www.mod.gov.rs/cir/14803/sastanak-drzavnog-sekretara-zivkovica-sa-admiralom-fogom-14803 

Atât NATO, cât și state membre ale organizației continuă să colaboreze cu Serbia, probabil și în dorința de a evita o izolare a Serbiei și de a preveni ca aceasta să intre sub tutela F.Ruse.

Kosovo colaborează strâns atât cu NATO, cât și cu state membre ale NATO și liderii politici albanezi și de stat de la Priština au exprimat în repetate rânduri dorința de aderare la Alianță. Acest deziderat, însă, rămâne de neatins pentru Kosovo, din mai multe motive obiective: Kosovo nu este stat, deoarece nu este membru al ONU, iar independența Kosovo nu este recunoscută de către patru state membre ale NATO (Grecia, România, Slovacia, Spania). Din aceste motive, la nivelul NATO (ca organizație) nu există o hotărâre de recunoaștere a independenței Kosovo, dar toate statele membre ale Alianței sunt ferme în hotărârea de a contribui la stabilizarea situației, garantarea securității și a condițiilor de edificare a unei societăți democratice și de desfășurare a dialogului dintre Belgrad și Priština, pentru identificarea unei soluții sustenabile. NATO, însă, nu este parte a dialogului, acel rol revenind UE și unor state membre ale UE. În ultima perioadă, se constată o angajare mai mare a SUA în dialogul menționat.

Pe acest fond, Kosovo beneficiază de prezența pe teritoriul său a unei forțe internaționale de pace, cu mandat din partea ONU și condusă de NATO, KFOR, iar aceasta susține reforma sistemului de securitate și apărare a Kosovo, printr-o echipă de consiliere (NATO Advisory and Liaison Team/NALT). Între altele, NALT oferă sprijin pentru instruirea și înzestrarea Forțelor de Securitate ale Kosovo (FSK), care sunt considerate de Alianță drept o structură de protecție civilă.

În urma hotărârii din decembrie 2018 a autorităților de la Priština (în afara prevederilor propriei ”constituții”) de a transforma Ministerul pentru FSK în minister al apărării și FSK  într-o armată a Kosovo, NATO este în curs de revizuire a cooperării cu FSK. Momentan, FSK nu și-au putut schimba și numele (încât acesta să fie ”Armata Kosovo”), ci doar mandatul, care include sarcini și misiuni specifice unor forțe armate.

În acest context, merită menționat:

-       Belgradul și sârbii din Kosovo se opun ferm celor două măsuri, le consideră ilegale și contrare prevederilor Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU (10.06.1999) și prevederilor Acordului Tehnico-Militar de la Kumanovo (09.06.1999);

-       Belgradul și sârbii din Kosovo cer KFOR (NATO) să împiedice în continuare dislocarea de forțe și activitatea FSK în cele patru ”municipalități sârbe” din nordul Kosovo (Leposavić, Mitrovica Nord, Zubin Potok, Zvečan), fără aprobarea acestor municipalități;

-       inițial (2017-2018), SUA s-au opus celor două transformări fără respectarea Constituției Kosovo;

-       transformările au fost sprijinite ferm de către mai multe state membre ale NATO;

-       în 2019, SUA au declarat că susțin transformările, dar gradual, pe un termen mai lung (de circa 10 ani) și cu angajarea dialogului cu comunitatea sârbă din Kosovo;

-       mai multe state membre ale NATO (care au recunoscut independența Kosovo) consideră FSK drept armata statului kosovar și invită personalul FSK la exerciții și programe de instruire. Mai mult, multe din aceste state continuă să ofere atât consiliere, cât și sprijin financiar și material pentru instrucția și înzestrarea FSK.

În domeniul aderării la NATO a BiH, întregul an 2019 a fost sub semnul blocajului impus de politicienii sârbi, la putere în R.Srpska, sub conducerea partidului Alianța Social Democraților Independenți (SNSD). De altfel, acest blocaj a avut ca efect blocarea de către liderii politici ai celorlalte două popoare ”constitutive” din BiH (boșniac și croat) a constituirii Consiliului de Miniștri al BiH. ”Partea sârbă”, practic, se opunea activării Planului de acțiune pentru aderare (Membership Action Pan/MAP) prin adoptarea și transmiterea la Bruxelles a Primului program național anual (First Annual National Program/FANP). Compromisul realizat, după negocieri repetate și presiuni externe, a constat în adoptarea unui ”program de reforme”, în locul FANP.

Desigur că lupta politică a continuat, părțile boșniacă și croată și o parte a partidelor sârbe (de opoziție la nivelul R.Srpska și ”în mandat tehnic” la nivelul conducerii instituțiilor centrale de la Sarajevo) au prezentat ”programul de reforme” drept FANP cu alt nume, în timp ce partidele sârbe, la putere în R.Srpska și legitimate de rezultatele alegerilor generale din 2018 să ajungă la putere și la nivelul instituțiilor BiH, au subliniat că documentul nu conține nicio referire la intenția BiH de aderare la NATO. Compromisul a permis formarea noului Consiliu de Miniștri, dar aceasta nu a rezolvat problemele vechi ale statului.

Așadar, singura opțiune comună a tuturor statelor din Balcanii de Vest rămase în afara Uniunii (Albania, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și ”Kosovo”) este aderarea la UE, nu și la NATO.

Stadiul actual al procesului de extindere a UE în Balcanii de Vest

Procesul BiH de accedere la UE a fost blocat ani de zile ca urmare a neîndeplinirii unor condiții: armonizarea legislației electorale, în sensul eliminării interdicțiilor pentru candidați de alte etnii decât cele trei popoare constitutive la o serie de funcții în stat (cazul Sejdić-Finci de la CEDO) sau neadoptarea legislației privind proprietățile de stat ale BiH. Aceste eșecuri au blocat, totodată, desființarea instituției Oficiului Înaltului Reprezentant în BiH (OHR). Deblocarea procesului de integrare în UE s-a realizat nu printr-un progres al BiH, ci prin înțelegerea de către mai multe state ale UE că BiH nu este capabilă să îndeplinească aceste condiții rapid și că există riscul pierderii sprijinului popular pentru aderare. Astfel, inițiativele croată și apoi germano-britanică, din 2014, au schimbat regulile, oferind posibilitatea continuării de către BiH a procesului de integrare, cu promisiunea că va îndeplini condițiile.

Pe acest fond, în decembrie 2016 autoritățile de la Sarajevo primesc primul ”chestionar” de la Bruxelles și îl transmit oficialilor UE în februarie 2018. În pofida unor solicitări de la Bruxelles pentru detalii, răspunsurile BiH nu lămuresc o serie de aspecte (martie 2019). Pe acest fond, BiH rămâne un stat potențial candidat, dar nu a obținut statutul de candidat oficial pentru aderarea la UE.

Serbia a început negocierile de aderare la UE în ianuarie 2014 și până în prezent a deschis 18 capitole, din 35. Cel mai problematic rămâne capitolul 35, legat de normalizarea relațiilor cu Kosovo. Autoritățile de la Belgrad susțin că sunt pregătite să deschidă mai multe capitole de negociere, dar ritmul a fost impus de către UE.

Dacă la începutul procesului de aderare ritmul acestuia a fost întârziat de dificultățile în colaborarea cu ICTY, în prezent ritmul este dat de progresele în dialogul cu Priština și de temerile unor state membre privind intensificarea și diversificarea relațiilor dintre Belgrad și Moscova. Practic, Serbiei i se reproșează nu doar că nu a aderat la sancțiunile internaționale la adresa F.Ruse, ca urmare a rolului acesteia în conflictul din estul Ucrainei și din cauză că a anexat Crimeea, dar, mai mult, a dezvoltat aceste relații, atât ca număr de domenii, cât și ca intensitate. Un alt palier de fricțiuni între Serbia și UE se referă la de către Serbia semnarea (în octombrie 2019) a unui acord de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA), unde un rol important îl are F.Rusă. În timp ce UE a avertizat Serbia că acordul trebuie reziliat înainte de aderarea la UE, Serbia a replicat că multe state membre ale UE au o colaborare economică și comercială dezvoltată cu F.Rusă, dar și că acordul cu UEEA va fi reziliat doar în ajunul aderării Serbiei la UE.

Summitul UE-Balcanii de Vest, Sofia, mai 2018

https://multimedia.europarl.europa.eu/es/eu-western-balkans-summit-in-sofia_6302_pk

Relațiile dintre Serbia și UE au fost umbrite recent din cauza epidemiei de COVID-19 din Serbia, deoarece guvernanții de la Belgrad au apreciat că UE a răspuns târziu la solicitările de sprijin pentru combaterea epidemiei. Totodată, președintele Aleksandar Vučić chiar a acuzat UE că se leapădă de propriile principii și și-a exprimat convingerea că solidaritatea UE a murit. În a doua parte a lunii martie, însă, UE a decis alocarea pentru Serbia de sprijin financiar, atât pentru nevoi urgente, cât și pe termen mediu, pentru ameliorarea efectelor epidemiei.

În acest timp, un ajutor mai rapid și mai concret a venit din partea Chinei. Acest ajutor (donații de echipamente de protecție, aparate medicale de ventilație, trimiterea a șase experți în combaterea COVID-19 etc.) a fost intens mediatizat. Din această cauză, Carl Bildt, fost prim-ministru suedez, în prezent președinte al ONG-ului Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR) a criticat Serbia, deoarece la întâmpinarea avionului chinez cu ajutoare pe aeroportul internațional din Belgrad (21.03.2020) a participat președintele A.Vučić, iar evenimentul a fost intens mediatizat, în timp ce la 26 martie, la sosirea din China la Belgrad a unui avion cu ajutoare medicale de urgență plătite de UE (transportul fiind organizat de UNDP), evenimentul nu a mai beneficiat de aceeași mediatizare și la acesta nu a mai participat președintele sârb, ci premierul Ana Brnabić.

În ceea ce privește strict procesul de aderare a Serbiei la UE, acesta (încă) nu este afectat tensionarea relațiilor dintre Belgrad și Bruxelles legate de epidemia de COVID-19, iar UE face eforturi în continuare pentru normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo, condiție considerată esențială pentru progresul celor două pe calea integrării europene. Ultima inițiativă în domeniu este numirea în viitorul apropiat a unui emisar special pentru ”dialog” (cel mai des fiind menționat numele diplomatului slovac Miroslav Lajčak), care să gestioneze direct dialogul și să-l degreveze astfel pe înaltul reprezentant Josep Borrell. Un obiectiv fundamental al noului mediator ar trebui să fie implementarea prevederilor acordurilor convenite până în prezent între Belgrad și Priština și găsirea unei formule de compromis privind statutul Kosovo și un eventual acord între cele două părți, ”atotcuprinzător și obligatoriu din punct de  vedere juridic”.

Kosovo, deși nu este membru al ONU, este considerat un candidat potențial pentru aderarea la UE și în documentele Uniunii este tratat în conformitate cu acordurile dintre Belgrad și Priština (cu steluță și cu notă de subsol). Procesul Kosovo de aderare la UE se bazează pe un ”mecanism de stabilizare” (STM), urmat apoi de ASA, care a intrat în vigoare în 2016. Deși a fost aproape de liberalizarea regimului de vize și a îndeplinit o serie de condiții impuse în acest scop, decizia a fost amânată în mai multe rânduri, la insistența unor state membre, astfel că și în prezent cetățenii din Kosovo au nevoie de viză pentru deplasarea într-un stat membru al Uniunii, ceea ce provoacă o mare frustrare la Priština (Kosovo fiind singurul ”stat” din Balcanii de Vest supus unui astfel de regim).

Liderii de la Priština au neglijat recomandările UE de a nu răsturna guvernul condus de Albin Kurti, instalat abia la începutul lunii februarie 2020, după îndelungi și dificile negocieri, după alegerile parlamentare din octombrie 2019. În schimb, mai multe partide parlamentare din Kosovo, în frunte cu Liga Democrată din Kosovo (LDK), condusă de Isa Mustafa, au mers pe mâna Washingtonului și au votat o moțiune de cenzură la adresa executivului lui A.Kurti. Susținerea Washingtonului pentru moțiune este urmarea faptului că (și) noul premier a refuzat insistent să țină cont de recomandarea autorităților americane (transmisă pe cele mai diverse canale și însoțită de o serie de ”avertismente”), privind desființarea de îndată a suprataxei (de 100%), impusă de Kosovo (în noiembrie 2018) pentru mărfurile importate din Serbia (Centrală) și BiH. Sfidând recomandările americane, premierul a decis și a impus desființarea treptată a suprataxei și a condiționat acest demers de reacția Serbiei (aceasta ar fi trebuit să elimine, la rândul său, orice barieră comercială și necomercială la adresa Kosovo și să renunțe la campania diplomatică pentru revocarea hotărârilor de recunoaștere a independenței Kosovo). S-a mers până-ntr-atât, încât inițiatorii și susținătorii moțiunii au afirmat că un eșec al moțiunii ar avea ca efect deteriorarea gravă a parteneriatului strategic dintre SUA și Kosovo. În schimb, aprobarea moțiunii are ca efect afectarea prestigiului UE și a parteneriatului Uniunii cu Kosovo. În ajunul votului privind moțiunea, ministerele de externe francez și german au dat publicității un comunicat comun, în care cereau măcar amânarea votului, până la încheierea crizei provocate de epidemia de COVID-19, dar liderii politici de la Priština au ignorat această solicitare.

O ”luminiță” se întrezărește în procesul de extindere în legătură cu Albania și Macedonia de Nord.

La 24.03.2020, Consiliul pentru afaceri generale al UE (CAE), reunit prin videoconferință, a decis să accepte recomandările repetate ale Comisiei Europene, de începere a negocierilor de aderare la UE de către Albania și Macedonia de Nord. Concluziile CAE au fost adoptate în procedură scrisă, la 25 martie. La 26 martie, reunit tot prin videoconferință, Consiliul European a validat hotărârea CAE și a dispus o serie de măsuri pentru implementarea hotărârii.

Principalele elemente ale hotărârii Consiliului European sunt:

-       extinderea UE va continua pe baza noii ”metodologii”, dată publicității de Comisia Europeană la 05.02.2020[i];

-       în urma analizei raportului Comisiei din 02.03.2020 (privind progresele), decide începerea negocierilor de aderare cu Republica Macedonia de Nord și cu Republica Albania și invită Comisia să elaboreze cadrele de negocieri, ținând cont și de noua ”metodologie”. Prima conferință interguvernamentală cu fiecare din cele două state (pentru începerea negocierilor) se va desfășura după elaborarea cadrului de negociere;

-       înainte de prima conferință interguvernamentală, Albania mai are de îndeplinit câteva cerințe, principalele fiind:

-       adoptarea reformei electorale (în conformitate cu recomandările OSCE/ODIHR);

-       asigurarea implementării în continuare a reformei justiției;

-       înființarea structurilor de combatere a corupției și a crimei organizate;

-       măsuri de repatriere a falșilor solicitanți de azil în statele membre ale UE.

Consiliul European a însărcinat Comisia să monitorizeze implementarea în continuare a reformelor de către statele candidate cărora li s-a aprobat începerea negocierilor de aderare, Albania și Macedonia de Nord.

Hotărârea Consiliului European privind deblocarea negocierilor cu Albania și Macedonia de Nord a fost salutată și de către Washington (prin vocea secretarului de stat Michael ”Mike” Pompeo). De altfel, SUA au hotărât în 2019 să se angajeze mai mult în stabilizarea situației din Balcanii de Vest, cu accent pe normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo: Matthew Palmer a fost numit emisar special al Departamentului de Stat pentru Balcanii de Vest, iar ambasadorul american la Berlin, Richard Grenell, a fost numit emisar special al președintelui Donald Trump pentru dialogul dintre Belgrad și Priština.

Abordarea pragmatică americană a înregistrat un prim succes (pe timpul Conferinței de Securitate de la München din 2019), prin încheierea între Belgrad și Priština a două acorduri de principiu, pentru reluarea traficului aerian și a celui feroviar între Serbia și Kosovo, precum și prin reconfirmarea hotărârii celor două părți de construcție a autostrăzii Niš-Priština. Momentan, doar proiectul autostrăzii este în derulare, pentru celelalte două acorduri mai fiind nevoie de discuții între părțile implicate.

Alte două instrumente europene menite să accelereze integrarea europeană a candidaților din Balcanii de Vest și colaborarea între aceștia sunt ”Procesul de la Berlin” și inițiativa franco-germană pentru normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo. ”Procesul de la Berlin” pune accent pe conectarea economică și prin infrastructură a candidaților din Balcanii de Vest, în timp ce inițiativa președintelui E.Macron și a cancelarului A.Merkel are ca scop aducerea Belgradului și Prištinei la masa negocierilor, la masa negocierilor, pentru ajungerea la un compromis real și sustenabil.

Perspectivele extinderii UE și NATO în Balcanii de Vest

            După cum am arătat deja mai înainte, se poate vorbi doar despre extinderea UE în toate statele și entitățile din Balcanii de Vest, dar nu și de extinderea NATO.

În ceea ce privește extinderea NATO în Balcanii de Vest, pe termen scurt și mediu nu se întrevăd schimbări: Serbia nu va dori acest proces (și va acționa pentru consolidarea neutralității sale militare), progresul Bosniei și Herțegovinei va continua să fie blocat de către ”entitatea sârbă” (R.Srpska), iar pentru Kosovo nu se pune problema, atât timp cât nu este recunoscut de către Serbia și devine membru cu drepturi depline al ONU.

Macedonia de Nord a început să se comporte ca un membru al NATO încă dinaintea aderării la Alianță. În plină epidemie de COVID-19, autoritățile de la Skopje au decis să întreprindă măsuri de aderare la Procesul de planificare a apărării al NATO (NDPP) și au trasat o serie de sarcini structurilor responsabile, urmând ca pe această temă să fie elaborate două rapoarte pe an (în ianuarie și în iunie). Între instituțiile cu sarcini în domeniu sunt ministerul apărării, de externe, de interne, de finanțe, al economiei, al transporturilor, al sănătății, ORNISS etc. În același context, Comitetul de lucru pentru integrarea R.Macedonia de Nord în NATO trebuie să propună cel mai târziu până la 30.04.2020 (înainte de începerea consultărilor de la Bruxelles cu Alianța) cine va fi structura responsabilă pentru pregătirea și elaborare unei noi Strategii de securitate națională, în conformitate cu recomandările NATO.

În cazul extinderii UE, se așteaptă adoptarea de către Comisia Europeană a cadrului de negociere cu Albania și Macedonia de Nord, dar se remarcă deja câteva efecte ale noii ”metodologii”: este desființat ”tandemul” Albania-Macedonia de Nord și apare o stare de confuzie privind aplicarea sau nu a acesteia în cazul Serbiei și al Muntenegrului.

În acest context, pare că Macedonia de Nord are șansa să înceapă negocierile înaintea fostului partener din ”tandem”, Albania, care trebuie să îndeplinească mai multe condiții pentru stabilirea datei primei conferințe interguvernamentale. Acele condiții, însă, sunt greu de îndeplinit, iar astfel data începerii negocierilor se poate amâna sine die. De cealaltă parte, soarta datei negocierilor Macedoniei de Nord poate fi influențată de rezultatele alegerilor parlamentare anticipate din această țară. Acestea fuseseră planificate pentru data de 12 aprilie, dar au fost amânate ca urmare a decretării stării de urgență, pentru combaterea mai eficientă a epidemiei de COVID-19. O eventuală victorie a actualei opoziții și tergiversarea obținerii unor rezultate concrete și semnificative în reforma justiției și promovarea statului de drept ar putea avea ca efect amânarea datei de începere a negocierilor. Macedonia de Nord beneficiază, în plus, de un val de simpatie, în legătură cu compromisul enorm făcut prin încheierea ”Acordului de la Prespa”, prin care a acceptat schimbarea numelui său constituțional.

În actualul context (dificultatea reuniunilor, care se desfășoară, practic, prin videoconferințe), se poate estima că noile cadre de negociere ar putea fi prezentate Consiliului European cel mai devreme în luna iunie a.c. Probabil, fiecare stat candidat va putea discuta cu Comisia pe marginea cadrului. Nu este exclus ca o primă variantă de cadru să fie dezbătută și pe timpul conferinței UE-Balcanii de Vest din luna mai. Oricum, pentru luna mai este prevăzută publicarea unor noi rapoarte privind progresele candidaților din Balcanii de Vest. Tot atunci ar putea fi cunoscute și detaliile noii ”metodologii”.

Este puțin probabil ca Serbia și Muntenegrul să accepte implementarea noii ”metodologii” în procesul lor de aderare la UE. Oricum, și până acum au existat mecanisme de blocare sau de întârziere a deschiderii sau a închiderii unui capitol de negociere. Este de așteptat ca aceste două state să continue negocierile, deși în cazul Serbiei încrederea în UE a fost zdruncinată de ezitările Uniunii de a demonstra solidaritate cu Serbia la debutul crizei cu virusul SARS-CoV-2 în Serbia.

O mare necunoscută va rămâne integrarea Kosovo, mai ales după ce în cazul executivului condus de A.Kurti principalele partide parlamentare de la Priština au ales să urmeze linia susținută de Washington și să ignore solicitările venite nu doar de la Bruxelles, dar și dintr-o serie de capitale europene (mai ales de la Paris și Berlin).

Belgrad, avion cu ajutoare finanțat de UE, 26.03.2020

https://twitter.com/FabriziSem/status/1243297894754549760/photo/3

Este de așteptat ca Washingtonul să continue acțiunile pentru realizarea acordurilor privind reluarea traficului aerian și feroviar și construcția autostrăzii Niš-Priština, iar aceste proiecte să fie susținute în continuare și de către UE. ”Cheia”, însă, este reluarea dialogului.

În acest moment nu se întrevede ”formula magică” a acordului preconizat să fie agreat de Belgrad și Priština. În plus, în Serbia trebuie să se desfășoare alegeri parlamentare, imediat după încheierea stării de urgență, iar în Kosovo este posibilă desfășurarea de astfel de alegeri, ca urmare a căderii executivului condus de A.Kurti. Această situație poate avea ca efect amânarea reluării dialogului, chiar dacă ar fi înlăturat rapid principalul obstacol, reprezentat de suprataxe.

Ar merita, poate, menționat că bâlbâielile din ultimii doi ani legate de stagnarea extinderii UE și, mai nou, de reacția UE după declanșarea pandemiei de COVID-19, au accentuat condițiile pentru ca Serbia și R.Srpska să caute un parteneriat mai strâns cu Rusia și China, în pofida menținerii ferme a opțiunilor Serbiei și Bosniei și Herțegovinei de a adera la UE. Rămâne de văzut dacă pandemia de COVID-19 va avea puterea să amâne sau să anuleze primul exercițiu militar bilateral sârbo-chinez, care era planificat pentru acest an, în Serbia. Nu de alta, dar parteneriatul sârbo-chinez din timpul pandemiei a fost botezat ”Prietenia de oțel”, iar președintele sârb l-a numit în mai multe rânduri pe omologul chinez ”frate”, ceea ce nu a fost cazul cu vreun oficial dintr-un stat membru al UE, în pofida sprijinului uriaș și constant primit de Serbia de la UE în contextul procesului de integrare europeană[ii].

În final, în loc de concluzii, câteva considerații generale.

Este de așteptat ca procesul de extindere a UE în Balcanii de Vest să continue, dar acesta va fi lent și plin de noi condiționări, datorate reformei interne din UE și efectelor Brexitului.

Foarte mulți analiști consideră că hotărârea UE de deschidere a negocierilor cu Albania și Macedonia de Nord a fost influențată decisiv de către epidemia de COVID-19 din Europa, respectiv de necesitatea de a demonstra acestor state candidate solidaritatea Uniunii în acțiune. În plus, în prezent liderul francez E.Macron este preocupat mai mult de gestionarea adecvată a crizei din propria țară, decât de lipsurile din reformele din Albania și Macedonia de Nord.

Paradoxal, procesul de extindere a UE în Balcanii de Vest, mai precis în Serbia și Kosovo, este grevat de competiția dintre partenerii euroatlantici UE și SUA, în condițiile unei angajări semnificative a Washingtonului în dialogul dintre Belgrad și Priština și răsturnarea a două guverne de la Priština (care nu au urmat recomandările de desființare a suprataxei).

Angajarea mai mare a SUA în regiunea Balcanilor de Vest a avut ca efect aderarea rapidă a Muntenegrului și Macedoniei de Nord la NATO, ceea ce reduce considerabil posibilitatea F.Ruse de a mai influența deciziile politice din cele două țări.

Prezența și angajarea UE și a NATO în Balcanii de Vest sunt vitale în continuare. În caz contrar, există riscul deteriorării situației de securitate în Kosovo și BiH, ca și riscul unui transfer de instabilitate, inclusiv în noile state membre ale NATO, Muntenegru și Macedonia de Nord.