De la începutul acestui an, satul nostru global îşi trăieşte cotidianul individual şi comunitar sub semnul unui teribil flagel numit „Coronavirus” sau „COVID–19”. Plecat, în registrul geografic, din oraşul chinez Wuhan, fenomenul a ajuns, cu rapiditate, la dimensiunea pandemiei universale, instituită de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 11 martie.

Comunitatea umană globală traversează, fără un orizont temporal cert de a ajunge la mal, o criză care, prin impactul şi consecinţele sale, poate fi considerată cea mai letală şi distructivă a generaţiei căreia aparţinem şi, prin rezilienţa sechelelor, a generaţiei viitoare, în egală măsură.

Deciziile pe care guvernele şi societăţile le adoptă şi le vor pune în practică în cursul săptămânilor, sau poate chiar lunilor următoare, vor produce reconfigurări şi schimbări fundamentale. Acestea se vor resimți nu numai la nivelul tradiţionalelor noastre coordonate identitare, a sistemelor de sănătate, a edificiului economic, ci şi, cu deosebire, asupra mentalităţilor, sistemului de valori, a coeziunii şi relaţionării sociale şi a însăşi structurii noastre culturale. De asemenea, vor avea repercusiuni de la nivelul cotidianului prin care ne definim, ca indivizi umani, până la sistemul de tradiţii, credinţe şi convingeri prin care ne identificăm ca societate şi care ne conferă identitatea naţională şi socială.

În faţa omului din „era coronavirus” se află, ameninţătoare, perspectiva schimbării, camuflată sub sloganul, mai puţin rostit cu voce tare şi, cu atât mai puţin cu voce oficială, „viaţă contra securitate”. Însă el însuşi este ameninţat să capete teribila formă „securitate în schimbul libertaţii şi unicităţii identitare”.

 Poate că toate acestea sunt ghiuleaua de plumb, moșenită prin ereditate antropologică prin care atârnă la gleznele noastre, lanţul care ne ţine cu tălpile pe solul nostru sacralizat. Și poate că tocmai această certitudine a relaţiei cu patrimoniul identitar este cea care ne îndeamnă să ne purtăm aceste giulele de plumb şi să le îngrijim ca pe o certitudine că suntem integraţi unei stări unice şi mai sigură decât iluzoria libertate retorică, utilizată ca monedă de schimb.

Viaţa ca „stare de urgenţă”, lumea de la distanţă

Pentru prima oară în ultima jumătate de secol, comunitatea umană trăieşte în trepidantul ritm al urgenţei, un termen care, familiar în lumea instituţiilor terapeutice, are valenţă de repetiţie şi multiplicare. Acesta are tendinţa de a face din existenţa umană un lung şir de urgenţe cu termene diferite, legate între ele prin acelaşi şir lung de izolări şi non-comunicare care ne distanţează unii de ceilalţi. Asistăm la o comprimare şi o accelerare a însuşi timpului istoric şi social. Decizii care, în stare de acalmie, au nevoie de lungi ezitări şi tergiversări înainte de a fi adoptate şi a deveni operative, sunt adoptate într-o zi sau chair mai puţin. În starea de urgenţă, tehnologii, instrumentare şi tratamente încă nesigure sau nefuncţionale, dacă nu chiar primejdioase, sunt aduse în sala de terapie pentru ca a nu face nimic poate să fie cu mult mai primejdios. Societăţi întregi sunt folosite drept cobai în experimente sociale de anvergură şi se practică, în lipsă de alt mijloc terapeutic, izolarea şi desocializarea. Aceștia erau termeni inexistenţi în lexicul cotidian de până acum, dar au devenit puncte de reper fără ca, mai înainte, să se fi încercat un răspuns, fie şi perfectibil, la întrebări fundamentale. Ce se petrece, la nivel individual şi comunitar, atunci când toată lumea va lucra de acasă şi nu comunică decât de la distanţă, prin mijloacele oferite de progresele tehnologice? Şi până la ce depărtare poate ajunge, păstrându-şi eficienţa, „învăţământul de la distanţă”?

 O geopolitică a incertitudinilor

Într-un moment de răscruce în care societăţile, guvernele şi instituţiile statale sau sociale sunt confruntate cu o uriaşă revărsare a provocărilor pandemice, universul nostru cognitiv şi introspectiv se aseamănă tot mai mult cu o fântână întunecată şi fără fund, în care clocotesc întrebările, speranţele şi anxietatea. Şi, mai mult sau mai puţin explicit, tentativele de identificare a unor răspunsuri şi soluţii posibile par a fi tot mai evident şi firesc supuse particulei „post”. Într-o lume în care vorbim despre post-terorism, despre post-adevăr, post-11 septembrie sau post-umanism, nu este deloc surprinzător ca frământările noastre axiologice să se concentreze asupra a ceea ce ar putea să fie sau să nu mai fie lumea de după pandemia de coronavirus. După atacurile letale de la Turnurile Gemene, fostul preşedinte american George W. Bush anunţa că, „de acum înanite, lumea «de după» nu va mai fi cum a fost”. Iar această lume de după a dezamăgit, aducând războaiele religioase în locul unei aşteptate pacificări, ascuţirea conflictelor ideologie sau economice în locul noii ordini mondiale și o globalizare consumeristă şi mercantilă în defavoarea identităţilor naţionale şi culturale.

Cum va fi, aşadar, „lumea de după COVID-19”?

Cu ce amintiri se va umple memoria omului singuratic şi a omului asocial, ce resorturi vor exista pentru reanimarea unor economii grav bolnave atunci când nu sunt distruse în proporţii greu imaginabile până mai ieri? Cum vom înţelege sistemul valoric, democraţia, conceptul de naţiune, dimensiunile libertăţilor şi drepturilor umane, perspectiva cooperării, a multilateralismului cooperant?

Există, desigur, ancestrala dimensiune antropologică a speranţei care ne ispiteşte spre anticiparea unei reconstituiri rapide a marilor echilibre, dar există, în aceeaşi măsură, şi teama atavică faţă cu perspectiva posibilă a unor deflagraţii identitare şi sociale a căror amploare este greu congnoscibilă şi previzibilă. Cât de profund şi ameninţător va fi clivajul care, sub ochii noştri, se adânceşte între naţiunile şi statele dezvoltate, care vor fi mai puţin afectate de furtuna „Corona” şi acele state care, mai defavorizate fiind, sunt mai grav afectate de ochiul furtunii şi de ravagiile pe care acesta le lasă în urmă. Ceea ce trebuie să neliniştească şi să motiveze măsurile preventive este şi posibilitatea ca amploarea pandemică să conducă, foarte rapid, la prăbuşirea unor sisteme şi regimuri de guvernare, cu toate consecinţele unei asemenea deconstrucţii a echilibrelor şi a punerii sub semnul incertitudinii a unor – mai multe sau mai puţine – destine naţionale.

 După ultimul război mondial şi în convulsiile războiului rece care i-a succedat, am asistat la o furibundă campanie de transformare a lumii în celebrul global village, ca principiu, ca teorie şi ca mod de vieţuire. Iar elitele politice, intelectuale şi decizionale care, vreme de decenii, au teoretizat liberalismul absolutist şi mondializarea, au fost primele care, la cea dintâi suflare a furtunii „Corona”, au procedat la autoizolare naţională şi la închiderea propriilor frontiere statale. Ce va aduce etapa de după pandemie, din acest punct de vedere? Ar fi riscant să se nege, eventual cu vehemenţă oratorică, perspectiva unei „de-globalizări” impusă de sechelele pandemiei pe termen mediu şi lung. Şi ce argument ar fi suficient de puternic pentru a susţine afirmaţia că avangardiştii ideologiilor politice, de la americanul Donald Trump până la chinezul Xi Jiping şi la hindusul Narendra Modi, se vor abţine de la instrumentalizarea crizei în favoarea propriilor interese şi avantaje?

 A supravieţui împreună, sau a muri în singurătate

Omenirea parcurge o criză globală, poate cea mai virulentă şi dramatică a generaţiei noastre. Deciziile şi comportamentele pe care guvernele şi societăţile le vor adopta şi pune în practică în următoarele săptămâni vor reconfigura morfologia şi identitatea individuală şi colectivă pentru mulţi ani de acum înainte. În confruntarea cu provocările actuale, acţiunea lucidă şi parteneriatul global trebuie să fie calibrate, prioritar, nu numai pe efortul de limitare, până la extincţie, a crizei pandemice, dar, în aceeaşi măsură, pe gândirea unui răspuns la întrebarea fundamentală „În ce fel de lume viitoare vrem să trăim?” Pornind, în faptele şi în viziunile noastre, de la credinţa că furtuna va trece şi că vom ieşi din starea de cobai, sperăm să ne întoarcem la ceea ca suntem – homo cogitans, homo amans – omul cugetător, omul iubitor. Trăim, vremelnic, într-un mod anormal, determinat de un timp anormal. Un timp care ne impune oscilaţia între două alternative: cea a omului revoltat şi refugiat în propria crisalidă a singurătăţii, inclusiv a singurătăţii naţionaliste şi izolaţioniste, pe de o parte şi solidaritatea gobală, de altă parte. Epidemia însăşi, ca şi crizele adiacente pe care aceasta le generează, sunt fenomene globale, cu dimensiuni care nu pot fi abordate şi soluţionate decât printr-o solidaritate globală. Din acest punct de vedere, omul gânditor, care pretinde a se afla într-un război atipic cu un inamic nevăzut, ar trebui să accepte că tot el este cel care, din păcate, continuă obsesiv propriile războaie clasice, determinate de aceleaşi inerţii culturale, ideologice, confesionale, etnice şi de altă natură.

Din păcate, dacă la nivelul retoricii discursive se recunoaşte dimensiunea globală a expansiunii pandemice, nu acelaşi lucru poate fi spus despre caracterul global şi solidar al reacţiei; iar, din acest punct de vedere, se poate spune că asistăm, practic, la o paralizie colectivă a comunității internaţionale. În faza incipientă a crizei s-a vorbit, aproape în şoaptă, despre o reuniune de urgenţă a liderilor şi decidenţilor lumii, cu scopul de a elabora un plan de acţiune comună. Liniştea s-a aşternut, apoi, foarte repede asupra acestui proiect mort înainte de a se naște. Grupul G7 a reuşit să ofere lumii şi propriilor cetăţeni doar o simplă videoconferinţă care nu a avut nici o urmare în planul măsurilor şi planurilor comune de acţiune.

Avem de ales între unitate activă, sau izolare în propriile bariere şi neputinţe. Adică între voinţa de a ne afirma capacitatea de ascensiune la înălţimea demersului pentru perpetuare în demnitate. Altfel ne vom condamna singuri la pierderea ultimului drept care ne rămăne. Dreptul de a spera, cufundaţi pentru multă vreme sau pentru totdeauna în noaptea singurătăţii.