Se preconiza ca anul 2020 să fie marcat de tensiuni politice. În timp ce aștepta alegerile generale din noiembrie, America se pregătea pentru o competiție tensionată, al cărei rezultat era considerat decisiv, în contextul confruntărilor din ultimii zece ani dintre populiști și liberali. Jocul susținut al senatorului de Vermont, Bernie Sanders, care promova o agendă politică puternic de dreapta, amenința însăși baza doctrinei politice democrate: o înțelegere liberală de centru, până acum foarte atentă la schimbări și mai ales la socialismul mondial. În plus, în timp ce America clocotea de energia unui an electoral, în Rusia, un nou proiect de reformă constituțională desena contururile celei mai disruptive forțe geopolitice din utima decadă – putinismul. Europa se chinuia cu negocierile post-Brexit, iar golul lăsat de Marea Britanie a dat naștere unui proces de redresare internă care punea față în față doi confrați politici aflați din ce în ce mai mult în opoziție: Germania Angelei Merkel, care a optat pentru un parcurs european conservator și Franța lui Emmanuel Macron, care s-a încăpățânat să revoluționeze politica Uniunii Europene. La porțile fortăreței europene reizbucnea războiul civil sirian din cauza provinciei Idlib, aruncând într-o arenă similară, extrem de volatilă, două dintre marile puteri regionale (Turcia anti-Assad și Rusia pro-Assad) și deschizând drumul unor fluxuri uriașe de refugiați, care s-au îndreptat către El-Dorado al Occidentului. Astfel că amenințarea unei confruntări iminente dintre forțele Turciei și Rusiei (intensificată de așa zisul atac asupra unui convoi turcesc de către aeronave aparținând Rusiei[1]) s-a adăugat la toxica „ciorbă” geopolitică din Orientul Mijlociu, care deja fierbea sub iminența unui conflict între Iran și Statele Unite.

Acesta este, din februarie 2020, peisajul politic mondial. Pentru mulți observatori, noua decadă înfloritoare era similară cu cea dinaintea ei, impulsionată de curajul populist din Occident, de tumultul militar din Orientul Mijlociu, de rivalitățile din Asia și de temerile legate de încetinirea economiei sau chiar de o posibilă criză financiară. Am fi tentați să spunem că „nu e nimic nou sub soare”. Asta a fost până când un virus necunoscut, aparținând familiei coronavirusurilor a rescris istoria, trimițând-o către teritorii necunoscute. A luat lumea cu asalt distrugând, la propriu, în câteva săptămâni, viețile sociale obișnuite și plasându-le într-un moment istoric, de cumpănă.

Ce este COVID-19? Parametrii unei crize globale

Coronavirușii (numele face referire la spiculele de pe suprafața virusului, care îi conferă aspectul unei coroane) fac parte dintr-o familie de agenți patogeni și nu reprezintă o amenințare recentă; sistemul medical este familiarizat cu alte tulpini ale acestora, care cauzează atât afecțiuni ușoare, cât și mult mai severe, cum ar fi SARS (Sindrom Respirator Acut Sever), în 2002 și MERS (Sindrom Respirator din Orientul Mijlociu), în 2012. Puterea noii tulpini (denumită de către Organizația Mondială a Sănătății – OMS, în februarie 2020, COVID-19) este de intensitate medie: rata mortalității fiind sub 4%[2], iar rata răspândirii (denumită R0) bolii este de 2,2, adică o persoană contaminată transmite boala altor două persoane.[3] Aceste cifre sunt ușor de digerat, atunci când sunt comparate cu cele ale epidemiilor cauzate de SARS (rata mortalității a fost de 9,4%[4]) sau MERS (rata mortalității a fost de peste 35%[5]), dar sunt alarmant de ridicate în comparație cu cele ale gripei de sezon, spre exemplu (rata mortalității este de 0,1 și ce a răspândirii este de 1,3[6]). Totodată, cifrele gripei spaniole, care între anii 1918-1920 a răpus viețile a 50 de milioane de oameni, ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă. Cu o rată a mortalității de 2,5% (este foarte posibil să fi fost subestimată, și poate fi la fel și cu noul coronavirus) și cu o rată a răspândirii de 2,2, cifrele gripei din 1918 se aseamănă foarte mult cu cele ale COVID-19. Majoritatea epidemiilor de amploare din secolul al XX-lea, în general afecțiuni respiratorii, prezintă, la prima vedere, o simptomatologie ușoară și o rată a mortalității scăzută (cel puțin comparativ cu epidemii din trecut, cum ar fi cele de ciumă, variolă sau holeră), dar, luând în considerare numărul victimelor, acestea sunt devastatoare. Chiar și o afecțiune cu o rată a mortalității sub 1%, precum gripa asiatică, din perioada 1956-1958[7] sau gripa din Hong Kong, din perioada 1968-1969,[8] pot cauza milioane de victime, un preț pe care societățile noastre nu sunt gata să îl plătească, în timp ce caută să obțină o imunizare colectivă.

TeleTrader.com

Depistat pentru prima dată în China, la începutul lunii ianuarie, COVID-19 s-a răspândit foarte rapid în aceasă țară și în lume, în ciuda faptului că au fost întreprinse măsuri relativ drastice, destul de devreme. La jumătatea lunii ianuarie, orașul Wuhan și provincia Hubei au fost plasate în carantină, însă virusul deja circula pe întreg mapamondul. În jurul datei de 20 ianuarie au fost înregistrate primele cazuri în afara Chinei, în alte state asiatice precum Japonia, Coreea de Sud sau Thailanda, mai apoi în SUA (21 ianuarie), Europa (24 ianuarie, în Franța) și Africa (14 februarie, în Egipt). La 30 ianuarie, OMS a catalogat epidemia de COVID-19 drept urgență de sănătate publică. La sfârșitul lunii februarie, au izbucnit noi focare de infecție în Coreea de Sud, Italia sau Iran, în cazul unora dintre ele necunoscându-se sursa. Aceste cazuri indică faptul că transmiterea bolii are loc la scară largă (ceea ce înseamnă că pot apărea mai multe focare izolate în același timp, iar noile cazuri nu au avut legătură cu focarul original al epidemiei, din China). La 6 martie, numărul persoanelor infectate a depășit 100.000, dintre care aproape 3500 au decedat. Au trebuit aproape trei luni până să se ajungă la acest prag; a durat doar 12 zile ca să se ajungă la 200.000. Italia a intrat în carantină, iar mai întâi a fost afectată regiunea Lombardia, din nordul țării (8 martie), ca mai apoi să se răspândească la nivelul întregii populații (10 martie), în timp ce alte state europene i-au urmat. La jumătatea lunii martie, OMS a declarat faptul că epidemia de coronavirus „poate fi catalogată drept pandemie”, ceea ce înseamnă râspândirea globală, fără recurență, a unei boli contagioase, pentru care nu există imunizare colectivă. La momentul elaborării acestei lucrări și analizând situația dramatică, volatilă și instabilă în care ne aflăm, peste 183 de state și teritorii din întreaga lume au anunțat cazuri de îmbolnăviri. Lumea s-a oprit și în timp ce scriu, peste trei miliarde de oameni se află în carantină, iar societățile de pe cele cinci continente se confruntă cu o realitate sumbră.

             Un nou mod de a munci, consuma și reuși: către accelerarea digitalizării?

           Din punct de vedere economic și social, este încă prea devreme să ne gândim la dispariția actualei pandemii. Efectul său se poate resimți mult după lupta cu urgența sanitară și poate declanșa ample cutremure la nivelul societăților. Nu există un consens de ordin științific privind durata epidemiei, iar diferitele previziuni trebuie să ia în considerare o mulțime de elemente necunoscute și presupuneri, precum eventualitatea ca virusul să fie afectat de variațiile sezoniere de temperatură. Dacă într-adevăr există un efect sezonier, precum în cazul celorlalte coronavirusuri, conform noilor cercetări efectuate de universitățile din Basel și Stockholm, epidemia ar putea dispărea pe durata sezonului estival, numai ca să reapară în iarna 2020-2021 și să cauzeze luni întregi de tulburări.[9] După cum se poate vedea din documentele interne, state precum SUA[10] și Marea Britanie[11] iau deja în considerare scenarii lungi de peste 12 luni. Cu toate acestea, nu se știe dacă noul coronavirus va avea transmitere modulată și se va face pierdut în lunile mai calde. În acest caz, un nou studiu efectuat de către Colegiul Imperial din Londra arată că, în cazul în care nu este ținută sub control, pandemia poate atinge apogeul în lunile aprilie, mai sau iunie și va dispărea odată cu imunizarea colectivă, cu toate acestea, nu înainte de a pune mari presiuni pe infrastructurile sistemelor de sănătate și de a lua viețile a milioane de oameni din întreaga lume. Numai încetarea activităților, prelungită până aproximativ 18 luni, poate diminua pagubele și îndrepta curba parcursului virusului.[12] Alți experți ne prezintă o imagine mai puțin sumbră: o încetare completă a activităților ar putea controla epidemia și oferă exemplul unor state precum China, Singapore sau Coreea de Sud și modul acestora de gestionare a crizei.[13] În cazul în care măsurile drastice de control vor dura săptămâni sau luni, impactul acestora asupra vieții în era post-COVID-19 ar putea fi total diferit.

          Este normal să ne așteptăm la o explozie pe termen lung a modalităților de lucru de la distanță, precum și la accelerarea digitalizării și robotizării (roboții nu se îmbolnăvesc și deja oferă sprijin logistic economiilor paralizate de carantină, spre exemplu prin livrarea de alimente persoanelor aflate în izolare[14]) în societatea noastră. Aceste curente sociale erau pe cale de dezvoltare, iar pandemia va acționa, cel mai probabil, drept catalizator și va elimina rezistența la schimbare. La rândul său consumerismul va suferi și el schimbări. Comerțul pe internet, opțiunile de plată fără contact și consumul de bunuri digitale (cel puțin în industria de divertisment) au luat o amploare foarte mare: China, care a fost timp de multe săptămâni cobaiul (sau globul de cristal) al închiderii economiei, înainte ca acest fenomen să se răspândească la nivel mondial, a înregistrat o creștere de 3% a comerțului pe internet.[15] În general, activitățile comerciale din timpul lunilor ianuarie și februarie a scăzut cu aproximativ 20%, astfel că această cifră este remarcabilă. Companii de jocuri video, servicii de livrare alimente și companii de software care lucrează de la distanță au înregistrat încasări uriașe.[16] De exemplu, în industria de divertisment și cea a comerțului cu amănuntul este posibil ca aceste curente să se mențină și să schimbe modul de consum al populației pe termen lung.

          Necesitatea distanțării sociale a făcut ca digitalizarea să reprezinte un instrument esențial al multor companii în combaterea crizei. Cei care nu sunt adepții digitalizării sunt primii care vor dispărea, astfel că pandemia a impus o ierahie latentă între sectoarele economice tradiționale bazate pe forță de muncă (turism, baruri și restaurante, comerțul cu amănuntul, îndustriile prelucrătoare) și modelul de afacere bazată pe tehnologie, reprezentată în aceste vremuri de restriște de companii extrem de solide, precum Amazon.[17] Asistăm la apariția unei noi arhitecturi funcționale. Firmele se îndreaptă către structurarea unui „nucleu” bazat pe programe informatice, date și rețele digitale, care nu necesită decât apropiere fizică limitată între persoane. Acest model descrie mediul de lucru obișnuit al funcționarilor. Cu toate acestea, există modele care necesită apropiere fizică mai mare ca să poată funcționa. Cu cât un model se bazează mai puțin pe interacțiune fizică, cu atât este mai flexibil (atât pentru angajați, cât și pentru clienți) și mai rezistent. Într-un mediu economic post-pandemie acestea sunt lecții care pot scoate în evidență și accelera un curent deja înfloritor. Aceste evoluții pot pune probleme pe termen lung, în cazul în care dobândesc un caracter permanent.

          Însă există și provocări imediate: acum mai mult ca niciodată, epidemia de coronavirus a dezvăluit, atât în China, cât și în alte părți, decalajul digital al societăților noastre, care încă nu s-au perfecționat din punct de vedere tehnologic. De exemplu, riscul pandemiei accentuează diferențele dintre elevii din mediul rural, pentru care închiderea școlilor a însemnat că toate activitățile educaționale au luat sfârșit și cei din mediul urban, din clase sociale medii și superioare, pentru care criza înseamnă că vor învăța puțin altfel.[18] Pe de altă parte, accesul permanent la surse de educație și cultură nu depinde numai de aspectele materiale ale vieții „conectate” (accesul la internet, existența unui laptop sau a unui telefon inteligent), ci și de capacitatea de a utiliza aceste instrumente digitale. În timp ce populația tânără, dar subdezvoltată din punct de vedere economic nu are resursele necesare pentru a cumpăra un computer, populația în vârstă este supusă uneori unui alt tip de stres – acela de a fi nevoită să învețe deprinderi noi, care i-ar putea salva viața, deoarece o scutește de drumuri inutile (cumpărăturile pe internet; conform unui sondaj efectuat în 2018 de către International Food Information Council Foundation, comerțul pe internet este practicat de unul din șase americani peste 50 de ani[19])

          Dacă ar fi să ne luăm după Bourdieu, criza a arătat cum capitalul social[20] nu este format numai din bunuri de natură economică, ci se bazează și pe anumite resurse „culturale”, cum ar fi alfabetizarea digitală sau, în cazul mediului de afaceri, pe capacitatea promptă de digitalizare a activităților de bază.

        Consecințele politice ale actualei pandemii sunt pe atât de incerte, pe cât sunt de interesante; în mod deloc surprinzător, simpla amploare a crizei a întrerupt ritmul politic al democrației, adică etapele proceselor electorale. Alegerile sau referendumurile au fost amânate în Marea Britanie,[21] Franța,[22] Italia și Spania,[23] dar și în afara Europei, de exemplu într-un Chile împânzit de proteste, unde, pentru a calma tulburările sociale tot mai intense, s-a promis organizarea îndelung așteptată a unui referendum pentru modificarea constituției.[24] Campaniile primare din SUA sunt puse sub presiune, deoarece întrunirile publice au fost interzise și candidații încearcă pentru prima oară să organizeze campanii virtuale. Indiana, Connecticut, Georgia, Kentucky, Louisiana, Maryland și Ohio și-au amânat alegerile prezidențiale primare, în timp ce alegerile din New York (unul din cele mai mari focare de infecție, cu zeci de mii de cazuri confirmate) ar putea fi amânate. Evenimentele publice ale celor doi candidați (Bernie Sanders și favoritul Joe Biden), au fost anulate, iar dezbaterile au avut loc fără public în sală.[25] Multe alte state democratice au procedat la fel.

          Suspendarea normalității democratice, de cele mai multe ori instituită prin declararea stării de urgență, este justificabilă și, de cele mai multe ori, este în conformitate cu prevederile constituționale. În timp ce conceptul de „dictatură corona” poate într-adevăr apărea, este de fapt etimologia (dictãtor, din limba latină) referitoare la magistratura extraordinară instituită pe timp de criză, cu termen limitat. Chiar și măsuri drastice, precum izolarea, restricțiile privind libertatea de mișcare și supravegherea în masă nu depășesc limitele constituționale ale autorităților democratice moderne și, în cele mai multe cazuri, este puțin probabil ca statele democratice să se confrunte cu tendințe autoritariste pe termen lung, odată ce pandemia dispare. Este, bineînțeles, cazul în care nu existau deja tropisme autoritariste. Situația este mai sensibilă în state în care democația este percepută ca fiind mai puțin stabilă, sau în state care se luptă cu regresul acesteia. Acceptarea de către societate a acestor infuzii de putere coercitivă, necesită un nivel ridicat de încredere în autorități. În lipsa acestei încrederi, starea de urgență nu va face decât să redeschidă niște răni.

          În Israel, frica față de pandemia de coronavirus a început să se manifeste imediat după cea de-a treia rundă de alegeri anticipate în decurs de un an. Blocul lui Netanyahu, condus de Likud, a câștigat la o diferență de trei voturi, iar opoziția condusă Benny Gantz, și-a manifestat dorința de a forma un guvern de coaliție. Pe fondul creșterii tensiunilor, Netanyahu s-a confruntat cu cea mai dificilă răsturnare a situației politice, în cei zece ani de carieră, deoarece președintele Reuven Rivlin, l-a desemnat pe Gantz să formeze viitorul guvern israelian. Cum Netanyahu era încă premier când criza a lovit țara, a adoptat măsuri radicale, care au neutralizat opoziția, suspendând parlamentul deoarece normele sanitare impuneau interzicerea unor asemenea adunări. În plus față de această acțiune fără precedent în istoria Israelului, curțile de justiție au fost închise (astfel scutindu-l pe Netanyahu de un proces rușinos pentru corupție) și agenția internă pentru securitate a implementat localizarea telefoanelor mobile ale cetățenilor, pentru a ști unde se află cei care sunt suspectați de infecție cu noul virus (cetățenii primesc mesaje pe telefoanele celulare, care precizează: „Bună ziua. Vă aflați în imediata apropiere a unei persoane infectate cu noul coronavirus. Trebuie să vă izolați la domiciliu imediat, ca să vă protejați apropiații și populația. Numai bine! Serviciul de Sănătate Publică”[26]). Temeri privind potențiale breșe de securitate a datelor sau consolidarea executivului s-au făcut resimțite. În timp ce rețelele de socializare abundau de acuzații privind faptul că țara se transforma în „Fratele cel Mare care ia steroizi”[27], figuri publice și politice îl acuzau pe Netanyahu de „abuz de putere” și ajunseseră chiar să decare că democrația se afla sub asediu. Istoricul Yuval Noah Harari susținea că suntem martorii primei „dictaturi corona” care se hrănește cu rămășițele democrației israeliene.[28]

          În Ungaria, Parlamentul a adoptat un nou set de măsuri (137 voturi pentru și 53 împotrivă), care nu numai că include pedeapsa cu închisoarea pentru cei care difuzează informații false cu privire la noul coronavirus (la prima vedere o decizie îndrepățită, însă care poate fi foarte ușor întrebuințată ca o unealtă eficientă pentru cenzură), ci conferă guvernului Orban puteri sporite pe termen nedeterminat, în caz de urgență. Lipsa unui termen final al clauzei care conferă puteri executivului în caz de urgență se adaugă la temerile din ultima decadă privind faptul că țara se află la limita autoritarismului. Actuala criză nu a schimbat concepțiile lui Orban, a cărui politică naționalistă conservatoare susține gestionarea simbolică a pandemiei. La începutul lunii martie, guvernul maghiar a prelungit pentru a opta oară „situația de criză datorată migrației în masă”, instaurată în 2015, invocând riscul epidemiologic reprezentat de mișcările incontrolabile ale populației.[29] Cum primul caz confirmat de COVID-19 a fost cel al unor studenți iranieni din Budapesta, guvernul a putut exploata cu ușurință teoria conform căreia migrația și criza sanitară sunt fenomene conexe. Acesta a ținut să sublinieze așa-zisa „legătură evidentă” dintre migrație și epidemie nominalizând Iranul ca fiind cel mai mare focar de răspândire a virusului, iar solicitanții de azil, principalii vectori de transmitere.[30] De asemenea, a venit cu un alt argument – chiar dacă a fost mai prevăzător – a criticat coalițiile occidentale și incapacitatea UE de a combate criza, subliniind ajutorul oferit de state din afara Europei, precum China. „Am primit ajutor din partea Chinei și a Consiliului Turcic. Aceasta este situația actuală. În ciuda acestor circumstanțe, încă facem parte din UE. Aceasta este casa noastră acum, însă trebuie să înțelegem că, la acest moment, nu primim ajutor de la ea”, a declarat Viktor Orban.[31] Această reorientare geopolitică a Ungariei spre est și alternativa întoarcerii împotriva solidarizării cu UE, care pare mai „eficientă”, este într-adevăr îngrijorătoare, dar corespunde politicii purtate de partidul Fidesz, încă din 2015.

          Promotorii populismului nu și-au schimbat discursul politic după ce a fost dezvăluită dimensiunea catastrofală a pandemiei și au încercat, de multe ori, să manifeste un relativ dezinteres (nu au respins-o direct), exprimat la începutul pandemiei. În cadrul unei adunări din North Charleston, statul Carolina de Sud, care a avut loc la 29 februarie, Donald Trump a promovat ideea că noul coronavirus este o „farsă” democratică și are ca scop subminarea administrației sale și a condamnat „isteria” presei cu privire la epidemie.[32] Personalități de vază din cadrul Partidului Republican i-au susținut părerile, punând această „criză imaginară” pe seama unor motive politice ascunse. Realizatorul de emisiuni radio conservator, Bill Mitchell, a concluzionat că, prin prezentarea coronavirusului drept „Moartea Neagră”, democrații încearcă să creeze o criză economică, necesară răsturnării lui Donald Trump, în contextul alegerilor din noiembrie, la fel cum a procedat guvernul totalitar de la Beijing pentru a pune capăt protestelor din Hong Kong.[33] O altă personalitate media conservatoare, Rush Limbaugh a susținut că noul „coronavirus nu este decât o banală răceală”, o armă biologică (eșuată), concepută de autoritățile chineze.

Nimeni nu vrea să se molipsească cu așa ceva. Adică, niciodată...urăsc atunci când sunt răcit. Nu vrei să faci gripă. E groaznic. Dar nu vorbim despre ceva care îți va șterge orașul de pe fața pământului dacă pătrunde în el. Este un exemplu clasic de mediatizare...chiar dacă nu sunt știri false, chiar dacă este modul în care procedează mass-media în mod normal, este o versiune exagerată, care creează panică. Este exact modul în care procedează media cu aceste știri pentru a obține audiență, cititori, a stârni interes, aprecieri sau ce vreți voi.[34]

          În timp ce președintele SUA și partizanii săi și-au retras rapid afirmațiile și și-au dat seama de amploarea amenințării, alți lideri, precum președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, au continuat să nu acorde importanță situației.[35] Cu toate acestea, nu mai era nimeni care să îi împărtășească opiniile, nici măcar în rândul populișilor. Amenințarea răspândirii globale a virusului a susținut un scenariu solid readucând în discuție tropii anti-globalizare, naționalismul și criticile față de organizațiile internaționale (chiar dacă ONU și OMS au fost printre cele care au promovat cel mai mult nevoia de reacții rapide). Joseph Watson, formator de opinie de pe canalul YouTube, care susține Brexit-ul, a făcut comparație între decesele înregistrate în Italia și Spania, state stângiste cu frontiere deschise și state precum Rusia, Singapore sau Ungaria, care au impus restricții dure privind granițele.

Când a devenit mai important să oprim o pandemie globală extrem de periculoasă și dezastruoasă, în locul „fluxului internațional de persoane” considerat sacru, de necontestat și de neoprit? Organzația Mondială a Sănătății, a cărei sarcină este să oprească o pandemie globală, insistă în mod repetat că evitarea discriminării și menținerea granițelor deschise sunt esențiale și pare că este mai preocupată de aceste aspecte decât de oprirea efectivă a pandemiei.[36]

Contextul a dat naștere unei noi dispute populiste, de această dată referitoare la efortul de a evita situația în care virusul dă naștere la discriminarea rasială față de asiatici și retrezește sentimente xenofobe. Paul Joseph Watson s-a plâns organismelor internaționale că OMS este mai preocupată de corectitudinea discursului politic și de identificare a unor denumiri nediscriminatorii pentru această afecțiune (Donald Trump a descris virusul ca fiind „virusul chinez”[37]), decât să elaboreze o strategie care să o eradicheze.[38]

O analiză a discursurilor populist și de extremă dreapta arată că această criză nu a desființat sau contestat ideologia de bază a populismului, ci chiar i-a întărit nucleul naționalist anti-globalizare. Modul de elaborare a unei replici simbolice la această urgență sanitară s-a bazat pe rețete deja existente: identificarea cauzei principale a problemei (granițele deschise și migrația în masă reprezintă un pericol sanitar), iar mai apoi stabilirea vinovaților de ordin politic (UE, organismele internaționale, guvernele naționale liberale) și cultural (mass-media, tehnocrații aroganți). Însăși structura crizei este supusă criticilor din partea celor care se opun autorității, deoarece se infiltrează perfect în imaginarul populist, presărat de angoase. Pandemia este caracterizată drept un proces de gestionare defectuoasă condus de trei centre arhetipale de putere, considerate de populiști drept istorice: conducerea politică (guvernele naționale și partidele liberale și de stânga), mass-media și cultura (principalele mijoace media) și experții tehnocrați (OMS, UE și alți consultanți pe probleme de sănătate). Chiar și cercetători și profesioniști din domeniul medical atrag uneori criticile retoricii populiste. Modul în care este tratat Dr. Anthony Fauci, directorul Institutului Naţional pentru Boli Alergice şi Infecţioase al SUA, expertul desemnat de administrația condusă de Donald Trump, dovedește că și atunci când tehnocrații acționează sub conducerea autorităților politice, populiștii găsesc să interpreteze și cele mai mici neînțelegeri între cele două părți ca fiind o luptă până la moarte între susținătorii enigmatici ai „statului paralel” și bravii eroi ai democrației. Fauci nu l-a atacat în mod direct pe Donald Trump, însă mesajele sale au fost vizibil mai puțin optimiste, iar informările sale au fost uneori în contradicție cu tonul pozitiv și încrezător al administrației prezidențiale. A fost acuzat imediat că îl ia în derâdere pe președinte când, pe durata discursului lui Trump din 20 martie, a fost surprins de camerele de luat vederi că își lasă capul în jos și își duce mâna la frunte în semn de exasperare.[39] Fauci a devenit ținta unei campanii ostile pe rețelele de socializare, cunoscută sub denumirea de #FauciFraud.[40] Opoziția dintre tehnocrație și democrație („Nimeni nu l-a ales pe Fauci și nici nu l-am autorizat să distrugă această țară”, a scris pe Twitter comentatorul politic pro-Trump, John Cardillo[41]) este o strategie populistă veche. S-a potrivit nemaipomenit cu această dramă actuală, în contextul în care spațiul ideologic era deja influențat de temeri conspiraționiste și retorici împotriva vaccinurilor. Temele legate de sănătate și boală sunt repere clare ale concepțiilor legate de disprețul politic îndreptat împotriva celor puternici (printre care se numără și profesioniști consacrați în domeniul medicinii care sunt promovați de mass-media tradițională și care obțin recunoaștere politică) și ale disconfortului cultural, oarecum estompat, îndreptat la adresa curentului principal, ceea ce îl determină să caute explicații (teorii ale conspirației) și remedii alternative care să compenseze. Tratamente artizanale împotriva coronavirusului și conspirații biologice aberante nu au sorți de izbândă, în ciuda dezmințirilor repetate și a avertizărilor venite din partea experților din domeniul medicinii, ci datorită faptului că sunt vehement contestate de ceea ce este perceput ca autoritatea supremă. Nu este nici anecdotic, nici coincidență faptul că figuri cunoscute, adepți ai politicii de extremă dreapta, cum ar fi Alex Jones, editorul InfoWars, au promovat remedii miraculoase împotriva COVID-19 (precum pastă de dinți cu argint coloidal) în mediul on-line ajungându-se până în punctul în care procurorul general al statului New York l-a amenințat pe Jones că îi va intenta proces.[42] Același model se poate observa și în cazul schimbărilor climatice. Combinația dintre dispozițiile împotriva științei și politicile populiste împotriva autorităților reprezită o formă de împotrivire la adresa așa numitelor „grupurilor privilegiate”.

În mod deloc surprinzător, coronavirusul este un alt câmp de luptă al războaielor culturale. Oferă date referitoare la incursiunile ideologice și psihologice ale populismului în societate. În multe privințe nu face decât să confirme preferințele politice deja existente, chiar dacă frontul a evoluat între timp. Când se confruntă cu gestionarea ideologică a unei urgențe fără precedent, politicienii nu elaborează doctrine noi, ci utilizează formule consacrate pentru a obține sprijin. Totuși, acest lucru nu înseamnă că bătăliile simbolice sunt date la o parte, din contră. Acest lucru se aplică atât statului națiune, cât și dincolo de granițe care se pot închide pentru oameni dar nu și pentru ideologii. Partidele și ideologiile nu au încercat să controleze numai scenariile crizei, ci și state și entități geopolitice. Un prim exemplu în acest sens este modalitatea în care chinezii au răspuns la criza provocată de pandemia cu noul coronavirus, modalitate care s-a intersectat cu scenarii concurențiale, care susțin două viziuni geopolitice total opuse.

         Pandemia de COVID-19: Avertisment liberal sau tur de forță patriotic? Pierde China controlul? Povestea crizei coronavirusului sau studiu de caz al managementului simbolic?

China s-a aflat pentru prima dată pe prima pagină a ziarelor la începutul lunii ianuarie – discret, liniștit, fără zarvă. Pe 9 ianuarie, ziarul The Guardian a publicat o știre referitoare la apariția unui focar de pneumonie în centrul Chinei, în provincia Hubei, posibil cauzată de un nou virus din categoria coronavirusurilor care au dat naștere epidemiilor letale de SARS și MERS, la începutul acestui secol.[43] Cu toate acestea, în ceea ce privește cele aproximativ 60 de cazuri asociate piaței de animale vii din Wuhan, autoritățile chineze au exclus SARS și MERS ca posibile cauze ale bolii, la fel precum și gripa, gripa aviară, adenovirusul și alți agenți patogeni obișnuiți ai sindromului respirator. Pe data de 14, mass-media anunța că ceea ce se vehiculează a fi „misterioasa boală chineză” a făcut prima victimă, un bărbat în vârstă de 61 de ani care avea și alte boli asociate.[44] Totuși, la acel moment nu au existat dovezi referitoare la transmiterea bolii de la om la om, iar autoritățile chineze au emis asigurări că nu au mai existat cazuri noi de contaminare începând cu 3 ianuarie. Abia pe 20 ianuarie a fost confirmată transiterea interumană a „misteriosului virus de tip SARS”.[45] Amenințarea cu o epidemie cauzată de virusul SARS, care cauzase aproape 800 de decese a fost foarte des menționată, iar călătoriile aferente Anului Nou Chinezesc au fost împovărate de temeri legate de epidemie, în ciuda asigurărilor legate de rata ușor de gestionat a mortalității (în jur de 2%, foarte mică, în comparație cu cea a SARS, de 10%). Drept urmare, în zece orașe a fost instaurată carantina și festivitățile legate de Anul Nou Chinezesc au fost anulate. Efortul a atras atenția întregii lumi datorită amplorii carantinei; până la acel moment niciun segment atât de ridicat de populație nu mai fusese izolat în carantină de restul populației. Numai orașul Wuhan avea 11 milioane de locuitori, iar începând cu 23 ianuarie nimeni nu avea voie să îl părăsească. Curentul dominant al știrilor transmise de media occidentală se baza pe structura politică unică a Chinei, o combinație între birocrație ultracentralizată, ideologie patriotică dogmatică și ambiții de tip Weltpolitik. O narațiune mascată a „excepționalismului chinez” submina subtil multe dintre știrile difuzate de media, referitoare la criza sanitară. Mulți observatori priveau epidemia prin ochii politicii și ambițiilor chineze, mai precis, prin ochii politicii Partidului Comunist Chinez. Centralismul autoritar extrem de puternic a permis, cu siguranță, instaurarea rapidă și eficientă a unui nivel dur al resticțiilor, fără a întâmpina opreliști, în timp ce aparatul de monitorizare al statului s-a dovedit a fi unealta ideală în a demara una dintre cele mai ample acțiuni de izolare care s-a văzut vreodată. Cu cât era mai redusă dimensiunea societății civile, cu atât era mai ușor pentru autorități să o controleze și să o reglementeze până la cele mai mici detalii (pentru a controla curba transmiterii bolii), prin incursiuni în rețeaua complexă a normelor disciplinare carcteristice societății. Părea că un sistem politic ultracentralizat, care nu este îngrădit de drepturile și libertățile indivizilor, este mai avantajos decât cel al societății libere. În timp ce unii cântăreau avantajele centralismului autoritar, în Italia lovită de suferință, înregistrări cu solicitările disperate și uneori exasperate ale primarilor în legătură cu respectarea carantinei au devenit virale foarte rapid.[46] Acestea au părut că sunt o confirmare a unor tendințe antidemocratice latente. Vloggeri cunoscuți și formatori de opinie de pe canalul YouTube și-au manifestat frustrările față de nechibzuința lipsită de civilizație și individualismul „cetățeanului democrat”:

Știți ce, în acest caz trebuie să vă spun că respect China. […] Consecința dictaturii chineze este că oamenii respectă regulile. Deși nu sunt un admirator al dictaturii, consider că rezultatul – o oarecare disciplină – nu e rea deloc. Sincer. Uite, au reușit să izoleze epidemia.[47]

Publicația Business Insder a elaborat o listă cu 12 dintre cele mai agresive măsuri pe care China le-a adoptat pentru a schimba cursul infecției, precizând că, deși s-au dovedit eficiente, s-ar putea să fie „imposibil de implementat” într-un stat democratic, precum SUA. Printre acestea se numără localizarea telefoanelor celulare și omniprezența forțelor de ordine.[48] Chiar și oficiali de rang înalt din cadrul OMS, precum Walter Ricciardi, a recunoscut că democrațiile liberale pot fi, în primă instanță, slab pregătite pentru a face față urgenței sanitare și trebuie să fie mai restrictive.[49] Răspunsul său întârziat și anevoios, s-a opus virusului. Marca occidentală liberal-democratică a fost slăbită și desacralizată și mai mult, preciza Stephen Walt în revista autoritară (cu tendințe stângiste) Foreign Policy[50]. Poate deveni coronavirusul un punct de referință în tergiversata bătălie ideologică dintre Occident și Orient?

Meciul dintre China sau Singapore – impunând frică și respect față de autorități – și afectuoasele și indisciplinatele Italia sau Spania, părea că se îndreaptă către o concluzie evidentă. Cu toate acestea, în tip ce autoritarismul stabilise un prag foarte ridicat pentru acceptarea amestecului autorităților publice, prin permiterea supravegherii în masă și a monitorizării, prezenta alte probleme pe care media occidentală abia aștepta să le scoată în evidență. Decesul lui Li Wienlang, cadru medical anchetat că ar fi „difuzat informații false”, deoarece a fost printre primii care a dezvăluit dimensiunea amenințării prezentate de infecția cu noul coronavirus, a scos în evidență lacunele politicii chineze. Coronavirusul a fost comparat cu Cernobîl al acestui secol – dezastrul care a îndepărtat iluziile și a evidențiat prețul cumplit al „pactului tăcerii”, impus de tiranie presei și cetățenilor săi.[51] Cotidianul francez Le Monde, a detaliat etapele cenzurii și represiunea nemiloasă a autorităților chineze, exercitate asupra jurnalismului cetățenesc aflat în ascensiune.[52] Publicațiile The Guardian[53] și New York Times[54] au scris despre aceste fețe noi ale jurnalismului stradal, precum Li Zehua, un cetățean neafiliat, reporter, care și-a dat demisia dintr-o slujbă sigură, ca prezentator în cadrul televiziunii chineze de stat, care s-a depasat la Wuhan pe cont propriu și care a fost dat dispărut încă de la finele lunii februarie. Transparența și responsabilitatea – sau lipsa lor – s-au aflat la baza acestor povești liberaliste de atenționare care, luând în considerare catastrofa din 2002 legată de epidemia SARS, au încercat să înfățișeze corupția din inima mașinăriei de luptă împotriva virusului, pe care Partidul Comunist Chinez o promova în fața întregii lumii.

Revista National Review a intitulat unul din articolele sale „Pentru a ne proteja viitorul trebuie să dăm vina pe China”, imitând retorica lui Donald Trump și a secretarului de stat Mike Pompeo. Revista conservatoare a acuzat China că, prin atitudinea sa atât dinainte (prin refuzul său de a închide piețele „umede”), cât și după (prin numeroase mușamalizări și prin suprimarea oricărei știri de avertizare) izbucnirea epidemiei, a cauzat degeaba „izbucnirea unei pandemii globale”. Colac peste pupăză, China încearcă acum să pară ca un salvator, comparându-și cu Occidentul numărul de îmbolnăviri și ajutoarele umanitare pentru state încercate precum Italia. Singura soluție este ca Partidul Comunist Chinez, odinioară intangibil, să fie făcut răspunzător pentru pagubele provocate, astfel încât simpatia manifestată de Occident la adresa Beijingului, să dispară, concluzionează publicația pro-republicană.[55] Trump și SUA au fost singurii actori geopolitici importanți care au acuzat China public, președintele mergând până într-acolo încât să numească virusul ca fiind „virusul chinez”, adăugând că lumea plătește prețul pentru lipsa de interes și de deschidere. Ca replică, oficialii chinezi s-au grăbit să demonstreze că tonul radical adoptat de administrația condusă de Donald Trump reprezintă o schimbare (Trump își exprimase înainte admirația față de metodele adoptate de chinezi în combaterea virusului[56]) din nevoia de a găsi un țap ispășitor și de a distrage atenția de la situația catastrofică a crizei sanitare din SUA.[57] Agenția Națională de Știri chineză, Xihua, a publicat în limba engleză un articol în care denunță „virusul politic” promovat de SUA:

Încă de la începutul epidemiei, unii politicieni americani au fost ocupați cu reprezentațiile lor politice frivole. Aceste așa-zise elite politice de la Casa Albă nu au altceva pe agenda lor politică decât să suprime China. Chiar și virusul, un inamic public al tuturor a fost transformat în arma lor de luptă împotriva Chinei. În fața pandemiei de COVID-19 toate statele ar trebui să adopte măsuri de prevenție la nivel național și să dezvolte cooperarea transnațională. În acest moment critic, a defăima pe alții și a arăta cu degetul nu ajută cu nimic în combaterea epidemiei sau în coalizarea populației din lume, ci va duce la pierderea timpului și la dispariția oportunităților.[58]

Răspunsul chinezilor poate fi interpretat ca un contraatac mimetic la adresa argumentelor americane și a acuzațiilor conform cărora autoritarismul de sorginte marxistă și egoismul geopolitic al Partidului Comunist Chinez au distrus o strategie de izolare eficientă. Strategia chineză încearcă să schimbe opticile și să înfățișeze SUA drept o putere ideologică orbită de politica sa părtinitoare, care pune pe primul loc agendele instigatoare la dispreț, în locul binelui comun.

În timp ce infecția se răspândește cu rapiditate în SUA, guvernul o combate prin a aloca resurse semnificative de energie blamând pe unii și pe alții și ignorând faptul că numai solidaritatea și cooperarea vor pune capăt unei pandemii globale care încă ia amploare. Astfel de retorici sunt explicabile, în condițiile în care SUA sunt într-un an electoral și politicienii încearcă să abată atenția alegătorilor de la nemulțumirile legate de incapacitatea guvernului de a acționa împotriva epidemiei, la China și de a se degreva de responsabilități. Aceste aspecte demonstrează nivelul degradării politice și iluzia „democrației” din SUA. În multe privințe, administrația SUA oferă un exemplu negativ în lupta globală împotriva virusului.[59]

Strategia Chinei a fost complet lipsită de substanță ideologică. A refuzat să se amestece în retorica Rusiei cu privire la „războiul cultural”, concentrându-se strategic pe pragmatismul caracterului universal și pe promovarea în continuare a imaginii sale de jucător rațional, de încredere. Răspunsul SUA este criticat („ca mare putere, SUA ar fi trebuit să fie printre primele care să ajute alte state în lupta împotriva epidemiei”[60]), contrastând cu solidaritatea globală, manifestată de China:

Cum vârful epidemiei din China tocmai a trecut, acest stat ajută deja altele. […] ceea ce a făcut China se traduce printr-un slogan care spune că „parteneriatul nostru, mai puternic decât metalul și piatra, sfidează distanțele geografice.”[61]

Principiul de bază al contraofensivei chineze, elaborată în ultimele trei luni nu a fost superioritatea ideologică sau morală a modelului comunist, ci eficiența. Într-o serie de înregistrări video care documentează „Războiul Republicii Populare” împotriva virusului, au apărut imagini cu spitale ultramoderne, care au fost ridicate în termen de câteva zile, fabrici funcționând la capacitate maximă pentru a produce echipament și brigăzi întregi de medici, militari și voluntari, care converg către o nouă politică. Legitimitatea Partidului Comunist Chinez nu provine de la puritatea ideologică, ci de la succesul pe care l-a avut în transformarea țării într-o mașinărie gigantică fordistă care luptă împotriva virusului. Renunțarea la discursul empatic, mesianic, ce se regăsea în doctrinele fascistă sau comunistă, reprezintă o schimbare istorică în imaginarul totalitar. Cu toate acestea, verticalitatea modelului chinez, nu este denigrată sau ignorată („Datorită guvernului și a cooperării dintre cetățenii poporului chinez. Nu se poate fără cele două.”[62]), în timp ce concepțiile leniniste referitoare la avantgardismul partidului par a se fi pierdut într-un model de eficiență cvasi-managerial, utilitar și lipsit de ideologie.

Strategia promovată de Beijing a fost atacată permanent, atât din interior, cât și din exterior; pentru regim însă, controlul – cel puțin pe plan intern – asupra modului în care pandemia din 2020 va fi menționată în cărțile de istorie, este o chestiune de viață și de moarte.

Întoarcerea Statului cel Mare?

Managementul simbolic, oricât de important ar fi, nu este singurul orizont al crizei. Criza coronavirusului pune probleme imediate și arzătoare sistemului politic – iar soluțiile identificate sub presiune ar putea influența lumea de după criză pe termen lung. Guvernele au întreprins măsuri atât de radicale și costisitoare în toate sectoarele economice, încât ne putem resemna cu faptul că suntem puși în fața celui mai mare exercițiu de putere statală din ultimele decenii (cel puțin în Occident). Chiar și cele mai drastice măsuri adoptate după atacuri teroriste par, prin comparație, o joacă de copii. După cum am precizat și mai sus, restricțiile de ordin politic (interzicerea circulației pe timp de noapte, restricțiile de călătorie, suspendarea ședințelor de judecată) vor avea durată scurtă, deoarece au fost adoptate prin decrete și este nevoie doar de un alt decret pentru a fi anulate. Sectorul economic este cel care va resimți aceste măsuri și după starea de urgență, mai ales din cauza faptului că starea de urgență economică se va prelungi cu mult după încheierea celei sanitare – împrumuturi cu dobândă mică,[63] ajutor imediat în caz de dezastru,[64] ajutor de șomaj pentru persoane disponibilizate,[65] amânarea plății impozitelor și contribuțiilor sociale pentru persoane fizice și juridice.[66] Cele mai puternice economii au întocmit planuri elaborate pentru a face față închiderii marilor sectoare de activitate. În Italia s-a acordat mai multă atenție dimensiunii sociale: au fost interzse disponibilizările, s-a redus chiria, bonusuri de 100 de Euro se acordă celor mai vulnerabili angajați, s-au acordat concedii parentale și au fost suspendate taxele. Prim Ministrul, Guiseppe Conte a numit acest efort de 25 miliarde „modelul italian”, care poate reprezenta platforma unui plan de urgență paneuropean.[67] În Franța se așteaptă ca deficitul să depășească pragul simbolic de 100% din PIB-ul acestui an. În mod similar au fost implementate măsuri de regularizare a pieței: Autoritatea Piețelor Financiare (APF), câinele de pază al pieței franceze, a interzis vânzarea în lipsă a 92 de acțiuni, o măsură care este posibil să se prelungească până la o lună, cu scopul de preveni specula.[68] În alte state, guvernele au ordonat înghețarea prețurilor la produsele medicale, la bunurile de bază și la utilități.[69] În Spania sau Franța, au fost rechiziționate unități medicale private, echipamente medicale, măști și chiar hoteluri și clădiri libere.[70] Însă cele mai surprinzătoare acțiuni au fost naționalizările: pentru a împiedica falimentul companiei aeriene Alitalia, Italia a renaționalizat în întregime compania[71] și alte state ar putea proceda la fel. În pachetul de măsuri de urgență, ministrul de finanțe francez, Bruno Le Marie a recurs la un limbaj protecționist, precizând că naționalizarea unor companii strategice mari nu este exclusă.[72] Aceste măsuri nu ar putea fi luate numai în cazul unor companii precum Renault sau Grupul PSA, ci și în cazul unor companii aeriene, precum Air France.[73] Aceste acțiuni sunt cu atât mai remarcabile luând în considerare faptul că înainte de criză, guvernul francez era implicat într-un proces de privatizare extrem de controversat, la care acum a renunțat complet.

Această infuzie masivă de capital va veni, pe termen mediu, cu anumite condiții. Într-un climat ideologizat, care este din ce în ce mai ostil neoliberalismului, o întoarcere la formulele de liberalizare dinainte de epidemie nu este pur și simplu fezabilă, atât din punct de vedere ideologic, cât și economic. După ce economia iese din hibernare, statele secătuite din punct de vedere financiar vor trebui să-și compenseze pierderile, astfel încât să poată funcționa la un nivel minim – să nu mai vorbim despre spijinirea elaboratelor programe sociale existente. Cerințele de după epidemia de COVD-19 vor fi acelea caracteristice oricărui aparat de stat care funcționează, apărute ca urmare a celor mai mari costuri de la al II-lea Război Mondial încoace. Astfel, factorii de decizie au la dispoziție trei opțiuni:

 1)    O repetare a politicii de austeritate ortodoxă neoliberală. Aceasta presupune reducerea drastică a deficitelor bugetului de stat prin reducerea cheltuielililor și eliminarea programelor sociale costisitoare. Acest demers presupune costuri simbolice ridicate: dinamica politică amplă dinaintea epidemiei riscă să reapară, favorizând orientările populiste de stânga și de dreapta, ambele alimentate de situația economică proastă a precariatului și a claselor sociale cu venit mic și mediu. Cum urmează perioada alegerilor, este puțin probabil ca soluția oferită de politica de austeritate ortodoxă să fie favorizată.

2)    Impunerea unor poveri fiscale mai mari. Aceasta este o altă alegere mai puțin populară și imposibil de adoptat într-o economie aflată în convalescență.

3)    Menținerea controlului asupra economiei pentru a extrage veniturile imediat ce se înregistrează profit. Acest scenariu este mai neclar, însă plauzibil, dacă o criză prelungită duce la achiziția publică a firmelor private aflate în faliment. Aceasta este din punct de vedere politic și simbolic o variantă mai puțin costisitoare. În plus, chiar dacă principalele partide de guvernământ se vor feri de ea, platforme anti-sistemice, care deja promovează protecționismul, vor obține avantaje electorale, accelerând schimbarea. Conștientizarea faptului că o schimbare este necesară există cu siguranță. Boris Johnson a menționat discret faptul că „ne aducem aminte ce s-a întâmplat în 2008, am ajutat băncile să supraviețuiască, însă nu am avut grijă de oamenii care au avut de fapt de suferit”; aluzia a fost evidentă.

Cele mai drastice măsuri politice – îngrădirea drepturilor civile, amânarea alegerilor și suspendarea parlamentului – dau naștere unei doze consistente (până la un anumit moment) de disconfort; cu toate acestea, dacă există condiții propice și politicienii doresc să se reîntoarcă la normalitatea democratică, atunci renunțarea la restricții se poate face prin simpla semnare a unui document oficial. În sectorul economic va fi extrem de dificil de schimbat macazul peste noapte, având în vedere costurile astronomice implicate. Actuala criză va avea efecte de lungă durată asupra politicilor și dinamicii economice. Ar putea duce la schimbarea considerabilă a gândirii economice, alimentată de amenințarea unor consecințe ample și de revolte electorale.

Dacă anii ’90 și 2000 au fost anii de apogeu ai neoliberalismului și al liberalizării pieții, declinul debutând odată cu criza din 2008, criza coronavirusului s-ar putea dovedi fatală. Cu o ironie crudă, publicația conservatoare National Review remarcă faptul că, dacă noul coronavirus este cunoscut că răpune persoane care suferă de afecțiuni asociate, ordinea neoliberală bolnavă ar putea ceda printre primele: „Neoliberalismul pronunțat suferea deja de «afecțiuni asociate», iar această pandemie globală i-ar putea fi fatală”[74] Simbolurile austerității și statului minimalist se mistuie pe fondul stringenței prăbușirii iminente. Totodată, cu prezența la putere a unor guverne de dreapta conservatoare sau liberale în SUA, Marea Britanie sau Franța, actuala criză seamănă din ce în ce mai mult cu o ardere pe rug a doctrinelor ortodoxe neoliberale.[75]

https://www.forbes.comsitesmikepatton20200406covid-19-response-brings-economic-hardship-how-will-stocks-react#d0e90685ae5b

Nu se știe în ce măsură sistemul economic cu care ne-am obișnuit se va reface, după ce vom reveni la normal, iar estimările exacte depind de costuri (viețile oamenilor și cifrele din PIB) și de durata crizei. O incursiune în istorie, în 1918, în vremea gripei, ne arată că în Europa – și mai ales în nordul Europei, care este subiectul principal al literaturii de specialitate – pandemia de gripă spaniolă a reprezentat un moment crucial în elaborarea, în decurs de 100 de ani, a sistemelor naționale de sănătate[76] și a sistemelor de asigurări sociale.[77] La începutul secolului al XX-lea, medicina era o profesie liberă extrem de fragmentată, iar când doctorii nu lucrau pe cont propriu, lucrau de obicei sub patronajul unor organizații caritabile particulare sau religioase. Această organizare limita accesul la servicii medicale, iar structura descentralizată a sistemului mai avea un dezavantaj. Multe afecțiuni (inclusiv gripa din 1918) nu erau afecțiuni care să necesite raportare, ceea ce însemna că personalul medical nu era obligat să anunțe cazurile de îmbolnăviri autorităților, adică monitorizarea centralizată a pandemiei în curs era aproape imposibilă. Lecțiile învățate în 1918 au dat naștere perioadei implementării „sistemelor de sănătate”, în care multe state au adoptat asigurările sociale de sănătate gratuite, finanțate prin planuri de asigurare, gestionate de stat. Au apărut ministere ale sănătății care au făcut legătura dintre politicienii profesioniști și experții din domeniul medical (după experiențele frustrante legate de pandemie, când lideri în domeniul medicinii nu erau aproape deloc incuși în ședințele de guvern), care au dat substanță transformărilor centralizate întreprinse de aparatul de stat. La nivel transnațional, în 1919, la Viena, a fost creat un birou internațional pentru combaterea epidemiilor și efemera Ligă a Națiunilor a înființat o ramură destinată segmentului sanitar (Organizația Sănătății, care ulterior a fost reorganizată, devenind Organizația Mondială a Sănătății de azi). Unele state au optat pentru altceva: de exemplu, SUA a optat pentru planuri de asigurare oferite de angajatori. Cu toate acestea, per ansamblu, perioada de după pandemia de gripă a fost marcată de pecetea nevoii de raționalizare și centralizare. Este foarte probabil ca după pandemia de COVID-19 să fim martorii unor schimbări la fel de majore.

Întorcându-ne la istoria tumultuoasă al secolului al XX-lea, se poate observa un model al intervențiilor statului în economie și în viața socială: de obicei, crizele (fie că au fost militare, sanitare sau economice) au stimulat apariția multor dintre inițiativele egalitare ale secolului trecut. Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză: crizele generează frică și incertitudine, iar frica și incertitudinea, la rândul lor, dau naștere nevoii de siguranță, confort, raționalitate și centralizare. Raționalitatea confuză a „mâinii invizibile” nu este pregătită să asigure confortul pe care comunitățile aflate în război îl solicită, și nu este un oponent redutabil, pe timp de criză, al puternicului sentiment de siguranță pe care acțiunea centralizată a statului îl conferă. În cele din urmă, organisme birocratice precum Sistemul Asigurărilor Sociale nu sunt numai produse ale unei căutări morale egalitare, ci reflectă imperativele raționalității statelor moderne (fie reale sau imaginare), care sunt accentuate doar pe timp de criză.

Concluzii

Prea puțini observatori se îndoiesc de faptul că noul coronavirus va modifica pe termen lung modul în care societățile gândesc, consumă, relaționează cu ele însele și între ele, au grijă de mediul înconjurător (virtual sau fizic) și modul în care vor acorda prioritate nevoilor. Cu toate acestea, consensul se oprește aici. Divinația nu este ceva – și nici nu ar trebui să fie – cu care științele sociale se simt în largul lor; totuși, există semnale puternice care indică modul în care ar putea arăta lumea după coronavirus. Există și alte modele istorice care ar putea fi adoptate: de la epidemiile din Evul Mediu, introducerea conceptului de carantină și izolare (dar și vechiul costum de protecție, măștile cu cioc, care făceau parte din costumul doctorilor care tratau ciuma), până la gripa spaniolă, care a popularizat măștile, spălatul mâinilor și sistemul medical centralizat, de la variolă care a dat naștere primelor vaccinuri, până la SIDA care a dus la utilizarea la scară largă a prezervativelor și punând capăt tabuului legat de bolile cu transmitere sexuală care a durat secole, bolile au fost adesea revoluționare, accelerând schimbările sociale și implementând conceptul de noutate unor societăți reticente la acel moment.

Un lucru este cert: cea mai rostită frază din ultimele luni trebuie că este „nu am mai văzut așa ceva până acum”. Modul în care se scrie istoria este într-adevăr un lucru foarte ciudat de urmărit și de trăit, chiar și din confortul canapelei.

Ad Exchanger

Auto Plus

Balkan Insight

Bourdieu, Pierre și Wacquant, Loic, An Invitation to Reflexive Sociology, University of Chicago Press, Chicago, 1992

Brookings

Business Insider

CNA

CNN

CNN Business

El Pais

E-Marketer

Euractiv

Ferguson, Neil (et. al.), “Impact of non-pharmaceutical interventions (NPIs) to reduce COVID19 mortality and healthcare demand”, Imperial College COVID-19 Response Team

Forbes

Foreign Policy

Foreign Affairs

Global News

Hungary Today

International Business Times

International Food Information Council Foundation in collaboration with AARP Foundation, Grocery Delivery for Older Americans, iulie 2018,

Jackson, Claire, “History lessons: the Asian Flu pandemic”, British Journal of General Practice, 59 (565), august 2009

Kold News

L’Obs

Le Monde

Le Parisien

Live Science

Media Matters

MSN News

Neher, Richard (et. al.), “Potential impact of seasonal forcing on a SARS-CoV-2 pandemic”, Swiss Medical Weekly, 16 martie 2020

NPR News

Quartz

Saunders-Hastings, Patrick R. and Krewski, Daniel, “Reviewing the History of Pandemic Influenza: Understanding Patterns of Emergence and Transmission”, Pathogens, Ediția 5, Nr. 4, decembrie 2016

Shen, Chen, Taleb, Nassim Nicholas and Bar-Yam, Yaneer, “Review of Ferguson et. al. ‘Impact of non-pharmaceutical interventions’...", New England Complex Systems Institute

Spinney, Laura, Pale Rider: The Spanish Flu of 1918 and How it Changed the World, Jonathan Cape, Londra, 2017

Sud Radio

Summit News

The Guardian

The National Review

The New York Times

The Telegraph

The Warshaw Institute Review

Time

TN News

Verdict Medical Devices

World Health Organization, Consensus document on the epidemiology of severe acute respiratory syndrome (SARS)

World Health Organization, WHO MERS Global Summary and Assessment of Risk, 2018

Worldometer

Xinhua Net