Pandemia de coronavirus, scăderea prețurilor petrolului și iminența unei crize economice globale pot afecta cursul negocierilor vizând soluționarea conflictului ruso-ucrainean din estul Ucrainei.

Ne aflăm în cel de-al șaselea an de la începerea războiului hibrid pe care Rusia îl poartă împotriva Ucrainei, un război care a avut ca rezultat anexarea Crimeii și ocuparea unor teritorii din estul Ucrainei.

După o fază activă a ostilităților, care a durat din mai până în septembrie 2014, în capitala Belarusului au fost semnate așa numitele „Acorduri Minsk”, sub medierea OSCE, Germaniei și Franței, având ca scop încheierea conflictului și crearea premiselor pentru ca Ucraina să recâștige controlul asupra teritoriilor sale. Ultimul document din cadrul acestor acorduri a fost cel referitor la Pachetul de Măsuri pentru Implemetarea Acordurilor Minsk, aprobat în urma Rezoluției 2202 a Consiliului de Securitate al ONU, la 17 februarie 2015.

Toate aceste măsuri pot fi enumerate astfel:

1. Încetarea focului, dezangajarea forțelor aflate în conflict, amnistierea combatanților și retragerea formațiunilor armate străine (de fapt trupe rusești) de pe teritoriul Ucrainei.

2. Acordarea unui statut special regiunilor Donețk și Lugansk și asigurarea acestuia prin modificarea constituției ucrainene.

3. Organizarea de alegeri locale conform legislației ucrainene în vigoare.

4. Transferul controlului frontierelor cu Rusia către autoritățile ucrainene.

Ordinea de implementare a acestor măsuri nu este clar stabilită de Acordurile Minsk, prin urmare fiecare parte le-a interpretat spre avantajul propriu.

Când a semnat Acordurile Minsk, Ucraina a urmărit în primul rând să recâștige controlul granițelor sale, înțelegând că prin aceasta Moscova își va pierde complet capacitatea de a influența situația din regiune.

Pe de altă parte, echipa lui Putin a înțeles că tactica de convingere prin coerciție hibridă a Ucrainei să capituleze conform scenariului Crimeea („noi nu suntem aici”) nu funcționează, iar o invazie clasică a trupelor rusești în Ucraina ar atrage consecințe neprevăzute.

Astfel că, începând cu 2015, Moscova s-a concentrat pe distrugerea Ucrainei din interior, concomitent cu menținerea activă a conflictului militar de intensitate redusă din estul Ucrainei. În plus, Putin îl disprețuia pe Poroșenko, fapt care a contribuit la amânarea unei soluționări politice. În aceste condiții, Acordurile Minsk au fost folosite de Moscova în principal pentru a discredita Kievul în fața partenerilor occidentali ai Ucrainei.

Această strategie ar fi putut funcționa dacă Rusia nu s-ar fi aflat sub sancțiuni internaționale și ar fi avut resurse strategice suficiente. Încă din 2015, situația economică din Rusia a început să se deterioreze din cauza scăderii prețurilor petrolului și a sancțiunilor. În plus, Ucraina a reușit să scape de dependența energetică față de Moscova, a suprimat „coloana a cincea” rusească, a demarat procese de reformă internă și a primit un ajutor considerabil din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite. Astfel, Moscova a început să piardă pârghiile tradiționale de influențare economică, politiciă și socială a proceselor din Ucraina. Prin urmare, luând în considerare provocările în creștere din interiorul Rusiei și înăsprirea sancțiunilor internaționale, înghețarea de către autoritățile de la Kremlin a conflictului din Ucraina pentru o perioadă îndelungată (la fel ca în Abhazia, sudul Osetiei și în Transnistria) a devenit nesustenabil din punct de vedere economic și periculos din punct de vedere politic.

Cea mai bună opțiune pentru Moscova era să împingă Kievul spre un proces de negociere directă cu Donețk și Lugansk, prezentând, astfel, conflictul din estul Ucrainei ca pe o problemă internă (a Ucrainei). Aceasta i-ar servi drept scuză lui Putin să solicite europenilor și SUA să ridice sancțiunile „nejustificate” impuse Rusiei, permițându-i, în același timp, să controleze și să amâne negocierile cu Donețk și Lugansk oricât ar fi nevoie.

În 2019, după tranziția prezidențială din Ucraina, Kremlinul și-a concentrat eforturile pe implementarea acestui scenariu prin apelul la una din prevederile Acordurilor Minsk – aceea care făcea referire la implicarea reprezentanților din „anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk” în consultările și deciziile luate de Grupul de contact tripartit.

Noul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, și-a propus ca obiectiv principal încheierea războiului din estul țării și preluarea de către Ucraina a controlului asupra teritoriilor ocupate temporar. În acest scop, a inițiat un dialog direct cu Putin, s-a pus de acord cu el referitor la dezangajarea forțelor de opoziție în unele zone de graniță, la schimbul de prizonieri și la intensificarea negocierilor de la Minsk.

Părțile și-au înlocuit reprezentanții la negocieri. Șeful adjunct al Administrației Prezidențiale ruse, Dmitri Kozak, cunoscut pentru planul său de soluționare a conflictului din Transnistria în 2003, a condus delegația Rusiei. Șeful Biroului Președintelui Ucrainei, Andrii Yermak, a fost cel care a condus echipa Ucrainei la Minsk.

În cadrul primei întrevederi de la Minsk, din 11 martie a.c., Kozak a prezentat inițiativa de înființare a unui „consiliu consultativ”, care ar urma să „poarte dialoguri, consultări și să facă propuneri de proiecte de soluții politice și legislative pentru conflict, inclusiv prin organizarea de alegeri în unele zone din regiunile Donețk și Lugansk, din Ucraina”. Acest „consiliu consultativ” urma să includă zece reprezentanți ai Ucrainei și zece reprezentanți din „zone separate aparținând regiunlor Donețk și Lugansk”, care să aibă drept de veto, precum și câte un reprezentant din Rusia, Franța și Germania, cu „drepturi consultative”. OSCE ar fi fost mediatorul întrevederilor „consiliului”, iar deciziile luate ar fi avut caracter consultativ.

Astfel, Rusia și-ar schimba statutul din agresor în observator și consultant, precum Germania și Franța. Acesta ar fi fost primul pas către ridicarea sancțiunilor.

Conform planului, protocolul privind înființarea unui astfel de consiliu ar fi trebuit să fie semnat în perioada 24-25 martie 2020. Cu toate acestea, semnarea nu a avut loc. Din nou, atât Kremlinul, cât și Biroul Prezidențial ucrainean nu au luat în considerare reacția societății civile ucrainene (în special veteranii de război), care s-a opus vehement oricăror negocieri directe cu reprezentanți ai regiunilor Donețk și Lugansk, care sunt percepuți, pe bună dreptate, ca fiind marionetele și mercenarii Moscovei.

Drept rezultat, la sfârșitul lunii aprilie nu se înregistrau nici un fel de schimbări majore în negocierile de la Minsk. Acest lucru crează o dilemă pentru președintele ucrainean, care spera ca în toamna acestui an să aibă loc alegeri locale în teritoriile ocupate temporar. În același timp, conducerea Ucrainei este forțată, în această perioadă, să se concentreze mai mult asupra combaterii pandemiei de coronavirus și pregătirilor pentru criza economică în curs de instalare. Datorită sprijinului partenerilor săi din Europa și Statele Unite, precum și dependenței limitate a economiei ucrainene de prețurile mondiale ale petrolului, Kievul are ocazia de a depăși efectele pandemiei și crizei economice.

În acelaști timp, pandemia de coronavirus și scăderea bruscă a prețurilor petrolului au deteriorat semnificativ situația economică din Rusia. Moscova își consumă cu rapiditate resursele strategice pentru a compensa pierderile la bugetul statului, jumătate din valoarea acestuia fiind dependent de exportul de gaze și petrol și se pregătește pentru scenarii negative de intensificare a instabilității socio-politice. Ridicarea sancțiunilor internaționale și reducerea costurilor sprijinului acordat teritoriilor ocupate din Ucraina (inclusiv Crimeea, care este subiect pentru o analiză separată) devin, în aceste circumstanțe, critice pentru conducerea Rusiei, dat fiind că o astfel de criză nu a mai avut loc în istoria modernă a țării.

Deci, în mod paradoxal, există posibilitatea ca, în viitorul apropiat, Moscova să fie mai interesată de accelerarea negocierilor de la Minsk decât Kievul însuși.

Cu toate acestea, Ucraina trebuie să își întărească armata, să facă reforme economice profunde, să lupte decisiv împotriva corupției, să îmbunătățească eficiența instituțiilor statului și astfel să demonstreze caracterul ireversibil al transformarii sale pro-europene.

Putin este condamnat să plece din Ucraina pentru a salva Rusia de la dezastru.