Contrar unor comentatori optimişti, administraţia Donald Trump nu a renunţat şi nici nu are intenţia de a renunţa la implemenarea iniţiativei de soluţionare a dosarului palestinian, etichetată chiar de ocupantul fotoliului prezidenţial din Biroul Oval drept „Afacerea secolului”. În ultimele trei luni au avut loc mai multe întruniri ale comisiei mixte americano-israeliene însărcinată cu stabilirea, inclusiv cartografică, a zonelor din teritoriul autonom palestinian Cisiordania care urmează a fi trecute sub suveranitate israeliană. Intenţia de anexiune a fost anunţată de către premierul Benjamin Netanyahu încă din timpul ultimei crize electorale încheiată prin formarea unui nou executiv de uniune naţională bazat pe alianţa dintre formaţiunea de dreapa Likud, condusă de premier şi formaţiunea „Albastru şi Alb” (tot de dreapta) a generalului în rezervă Benny Gantz.

Argumentele aduse în susţinerea acestui nou pas anexionist sunt pe cât de numeroase, pe atât de diverse şi ele se referă, cu deosebire, la considerente de securitate naţională a Israelului şi la densitatea așezărilor evreieşti construite în interiorul Malului de Vest al Iordanului (Iudeea şi Samaria pentru israelieni).

Colonie evreiească în Cisiordania

Dar, indiferent de argumentele în baza cărora se va fi implementat acest proiect, rămâne constatarea că suprafaţa pe care va fi declarată entitatea statală virtuală a palestinienilor se va reduce în mod drastic. Ruptura geografică între Cisiordania și Fâşia Gaza, lipsa unor elemente fundamentale care definesc normalitatea ideii de stat, precum şi intenţia anunţată a premierului Benhjamin Netanyahu de a extinde aplicarea legislaţiei israeliene şi asupra unor teritorii din Valea Iordanului şi din nordul Mării Moarte vor conduce inevitabil la o enclavizare şi mai accentuată a populaţiei palestiniene, pe un teritoriu care nu va avea nici una din funcţiunile, competenţele şi puterile care să justifice titulatura de stat palestinian. Altfel spus, va fi vorba de o entitate cvasiinexistentă din punct de vedere teritorial, fără continuitate şi unitate geografică, cu frontiere volatile şi înconjurată de un stat – Israelul - care va monopoliza controlul asupra funcţiilor vitale ale acestui „stat palestinian” cu capitala într-o suburbie din zona Ierusalimului - de la chestiunile de securitate şi ordine publică până la resursele energetice şi acvifere, la sectorul economic, financiar, la sistemul vamal, al  colectării  taxelor şi impozitelor, adică la ceea ce ar putea fi asimilat semantic cu o formă cosmetizată de „banthustan" sau „ghetou".

Cisiordania - zona vizată a fi trecută sub suveranitate israeliană

Însuşi faptul că viitorul Cisiordaniei este discutat în comisii mixte americano-israeliene, fără nici o consultare sau participare a reprezentanţilor palestinieni, nu poate fi înţeles decât ca având două raţiuni şi două obiective principale. Şi este vorba de plasarea populaţiei şi a autorităţilor palestiniene în faţa faptului împlinit şi acceptarea forţată de către aceştia a realităţilor create prin voinţa exclusivă şi consensul între Israel şi Statele Unite ale Americii, sau de respingerea de plano, pe termen nedefinit, a acestei oferte de „rezolvare” a viitorului palestinian. În condiţiile date, atât acceptarea noilor hărţi desenate de cartografii israelieni şi americani, cât şi respingerea acestora sunt la fel de problematice.

În ipoteza unei acceptări, Autoritatea Naţională Palestiniană se va plasa, inevitabil, într-o criză istorică în care va deveni ţintă a acuzaţiilor de a fi acceptat, practic, renunţarea la obiectivul însuşi al existenţei sale şi al întregii rezistenţe palestiniene de după cel de-al doilea Război Mondial, respectiv retrocedarea drepturilor legitime ale palestinienilor de a dispune de propriul stat suveran şi durabil şi de reîntoarcere a refugiaţilor palestinieni sau a urmaşilor acestora la căminele lor.

În cazul  refuzului şi al denunţării, de către Autoritatea Naţională Palestiniană a tuturor acordurilor şi agrementelor încheiate cu Israelul - şi aceasta este o posibilitate frecvent evocată în discursul politic al preşedintelui Mahmud Abbas - este foarte posibil ca întregul corpus palestinian - de la opinia publică şi societatea palestiniană până la elitele sale decizionale şi de conducere - să fie supus la noi şi puternice presiuni multidirecţionale şi conjugate, atât din partea Israelului cât şi a Statelor Unite. Iar argumentul folosit va fi acela că nici Organizaţia de Eliberare, nici Autoritatea Naţională Palestiniană şi nici preşedintele Abbas nu dispun de forţa şi de voinţa politică pentru a fi parteneri valabili de negocieri şi de rezolvare a problemelor palestiniene, în ansamblu, impunându-se, în consecinţă, fie declararea incompatibilităţii acestora, fie înlocuirea lor cu o conducere „mai obiectivă” şi „mai realistă” din punctul de vedere al israelienilor şi americanilor.

Nu mai este, pe de altă parte, niciun secret în faptul că preşedintele Donald Trump a solicitat premierului Netanyahu sau, mai recent, duetului Netanyahu-Benny Gantz să nu dezvăluie detaliile şi forma concretă în care se va realiza anexarea planificată, decât după o recunoaştere formală, declarativă şi anticipată de către Israel a „noului stat palestinian”, desenat de cartografii israelieni şi americani. În aparenţă, o asemenea eşalonare a etapelor poate fi privită ca o expresie a echităţii practicate de partea americană, în măsura în care administraţia Trump şi-ar putea etala meritul de a fi impus aliatului israelian să recunoască existenţa unui stat palestinian - chiar dacă la configurarea acestuia palestinienii însişi nu au participat - ceea ce impune, în viziunea americană, aplicarea reciprocităţii prin recunoaşterea de către palestinieni a statului Israel în noile sale frontiere de după anexare şi noua sa identitate - aceea de a fi un stat iudaic. Dincolo de retorică, această idee a lui Donald Trump nu ascunde decât un populism a cărui evidenţă este lesne de observat.

În condiţiile în care ideea celor două state, precum şi ideea unui stat palestinian care să existe în paralel (cu statul israelian) nu este acceptabilă, poate fi de imaginat că în plan palestinian şi cu o susţinere regională arabă şi extra-regională ar putea fi readusă în discuţie alternativa „un singur stat, două naţiuni” care, aflată în circulaţie în urmă cu câţiva ani, nu a fost îndeajuns studiată ca posibil substituent pentru refuzul abrupt, ca şi pentru soluţia „faptului împlinit”. Este o alternativă care are nevoie de voinţă politică şi mai are nevoie de depăşirea rezistenţei puternice care ar veni nu atât din partea clasei politice, cât a societăţilor israeliană şi palestiniană, ancorate, fiecare, în paradigme devenite tabuuri precum „Palestina iudaică” sau (pentru palestinieni) „statul naţional unic şi cu capitala la Ierusalim”.