Abstract

In this article, we highlight the need for a multidisciplinary approach, together with the use of complex tools from the EU and the Member States to combat terrorism and the phenomenon of radicalization in prison. Our aim is to identify the main vulnerabilities to the extension of the two phenomena into a universal prison. Our analysis captures the main risks to the post-detention reintegration process, thus emphasizing the need to individualize the instruments and programs of disengagement and deradicalization. Referring to the EU’s efforts to combat terrorism, we identify the main shortcomings represented by the lack of a unitary, coherent and transnational approach that would facilitate the exchange of information and expertise between Member States.

 

Keywords: terrorism, radicalization, prison, European Union.

 

 

           Introducere

Numărul de atacuri teroriste și al victimelor acestora a crescut semnificativ în Uniunea Europeană în perioada 2014-2018, momentul critic fiind reprezentat de anul 2015 când au fost înregistrate 17 atacuri teroriste (finalizate, dejucate și eșuate), soldate cu 150 decese și 687 persoane arestate.[1] Începând din 2017, numărul anual al atacurilor teroriste s-a dublat, însă a scăzut în mod semnificativ numărul persoanelor decedate, precum și numărul persoanelor arestate.[2] Comparativ cu anul 2014 (când au fost înregistrate două atacuri teroriste, patru decese și 395 de arestări), în anul 2018 au avut loc 24 de atacuri teroriste de pe urma cărora au decedat 13 persoane și au fost arestate 511 persoane.[3] Terorismul (religios/jihadist) reprezintă astfel în continuare o amenințare la adresa securității cetățenilor și intereselor Uniunii Europene.[4]

Raportându-ne la status quo-ul UE în ultimii ani, în acest articol ne raportăm la fenomenul radicalizării în universul carceral, urmărind să surprindem noile provocări cu care se confruntă UE și statele membre în cadrul procesului de prevenire și combatere a terorismului. Plasarea fenomenului radicalizării în universul carceral ne ajută să înțelegem principalele vulnerabilități care pot crea premisele accentuării și extinderii acestuia în rândul persoanelor private de libertate.

Demersul nostru urmărește, de asemenea, identificarea principalelor direcții de angajare a UE în cadrul procesului de prevenire, sancționare și eradicare a terorismului și a radicalizării în penitenciare, raportându-ne la modelele de bune practici desprinse din exercițiul de consultare, adoptate de Consiliul UE pe durata exercitării Președinției române.

 

           Radicalizarea într-un mediu criminogen: dimensiuni și provocări

 Concepte eluzive, terorismul și închisoarea au fost definite atât în literatura de intelligence,[5] cât și în lucrările de criminalistică și penologie,[6] ca fiind produse ale societății.[7] Constructe psihologice,[8] cele două concepte au fost “descifrate” și problematizate în raport cu natura fenomenelor sociale și a clivajelor în jurul cărora sunt întreținute și legitimate acțiunile violente, îmdreptate către o anumită țintă/victimă.[9] Definite pe baza unor instrumente de cercetare diferite, precum și prin intermediul unui limbaj eminamente specializat, fenomenul terorist și universul carceral au fost descrise prin utilizarea sintagmei “necunoscutul cunoscut”,[10] pentru a sublinia caracterul imprevizibil, dar în același timp, determinat de acțiunea sistemului social care le generează.[11] Cele două concepte au fost descrise în literatura de specialitate ca fiind fenomene sociale complexe, forme de manifestare (extemă) a violenței (materiale și simbolice) nocive societății.[12]

Descrise ca fenomene de care societatea trebuie să fie apărată și protejată,[13] raportarea la cele două concepte a plasat teoreticienii fiecărei discipline în poziția de a problematiza asupra nevoii de a exlude/izola (pentru totdeauna sau pentru anumită perioadă de timp), respectiv asupra nevoii de a trata/înțelege/preveni. În privința dinamicii celor două fenomene, cercetările din domeniu au susțtinut că există două reguli principale care definesc dinamica acestora, și anume: 1) regula exploziei nucleare care determină reacții în lanț; și 2) comportamentul aparent haotic care nu se conformează regulilor deterministe.[14] Problematica privind idenfificarea posibilelor scenarii de evoluție a celor două fenomene surprinde diferența principală dintre acestea, reprezentată de capacitatea insituțională a statului de a supraveghea dinamica terorismului și de a controla universul carceral. În primul caz, principala provocare este determinată de identificarea, supravegherea și înțelegerea celor care planifică și desfășoară activități teroriste, instituțiile statului fiind nevoite să-și procure informațiile într-un mediu pe care nu îl controlează.[15] În cel de-al doilea caz, instituțiile statului controlează, supraveghează și exercită monopolul violenței legitime asupra persoanelor încarcerate.[16] Încă de la început, persona condamnată este identificată și plasată într-un anumit loc de încarcerare.[17] Apariţia închisorii a determinat astfel instituţionalizarea puterii de a pedepsi, în cadrul căreia se manifestă “o funcţionare compactă a puterii punitive: o preocupare meticuloasă pentru corpul şi timpul celui vinovat, o încadrare a gesturilor şi a modului de a se comporta ale acestuia de către un sistem de autoritate şi cunoaştere; o ortopedie concertată, aplicată vinovaţilor cu scopul de a-i îndrepta individual”.[18] Imaginea arhitectonică a instituţionalizării puterii de a pedepsi este ilustrată de Pantopticon-ul[19] filosofului şi reformatorului social Jeremy Bentham.[20] Conştientizarea de către deţinut a stării de permanentă vizibilitate contribuie la funcţionarea automată a puterii, chiar dacă acţiunea acesteia e discontinuă.[21]

Reglementarea şi delimitarea strictă a vieţii persoanelor private de libertate determină restrângerea sau chiar interzicerea interacţiunilor sociale dintre lumea liberă şi cei instituţionalizaţi.[22] Înscriindu-se în logica apărării interesului general, închisoarea “apără comunitatea de persoane considerate periculoase în mod intenţionat”.[23] Asemenea azilelor de bătrâni sau al celor pentru nevăzători, în cadrul penitenciarelor, bunăstarea persoanelor private de libertate nu a reprezentat principala preocupare, ci dimpotrivă, după cum observă Gresham M’Cready Sykes, s-a internalizat concepţia conform căreia “deţinutul trebuie să trăiască în sărăcie ca o chestiune de politică publică. Un fel de călugărie forţată a secolului XX”.[24]

Pe lângă instituirea unei “separări fundamentale”[25] între deţinuţi şi personalul de supraveghere, caracteristica de instituţie totală a închisorii rezidă în “dărâmarea graniţelor ce separă cele mai importante sfere ale vieţii: odihna, recreerea şi munca”,[26] motiv pentru care toate activităţile se desfăşoară sub autoritatea instituţiei carcerale.[27] Raportându-se la caracteristica izolării totale de mediul exterior, Sykes a avansat ideea apariţiei unei culturi penitenciare proprii, prin intermediul căreia persoanele private de libertate încearcă să se opună ordinii absolute impusă de personalul penitenciarului.[28]

Pentru Bert Useem și Anne Morrison Piehl, închisoarea reprezintă “ultima intruziune a statului în viața cetățenilor”,[29] spațiu în care statul reglementează mișcarea și activitățile deținuților. În continuarea abordărilor sociologice dezvoltate de Michel Foucault, David Garland, Loacc Wacuant, William Chambliss, Jerome Skolnick și James O. Whitman, penitenciarul este definit de Bert Useem și Anne Morrison Piehl ca fiind rezultatul efortului de dominație socială și exploatare. Invocarea scopurilor oficiale privind retribuția și controlul criminalității sunt văzute de Useem și Piehl drept alibiuri pentru justificarea agresiunii.[30] Acest punct de vedere a fost nuanțat de David Garland, potrivit căruia modul în care sunt construite penitenciarele ilustrează dimensiunea anxietăților existente în cultura societății moderne, marcată de caracterul nesigur și riscant al relațiilor sociale și economice.[31]

Izolarea persoanelor condamnate este ilustrată de către intelectualul francez Loïc Wacquant, care a identificat o corelație directă între nivelul de suprapopulare al penitenciarelor şi nivelul de exploatare şi dominație socială. În cadrul penitenciarelor, nivelul crescut al ocupării penitenciarelor determină un nivel crescut al exercitării de către personalul penitenciarului a exploatării și a dominaţiei sociale. Exercitarea presiunii pentru o perioadă îndelungată de timp contribuie la izolarea deținuților de mediul exterior, motiv pentru care mediul penitenciar devine un spaţiu excesiv de ghetoizat.[32] Simbioza dintre ghetou și cultura din mediul penitenciar contribuie, potrivit lui Wacquant, la legitimarea actorilor politici de a aplica politici de construire de noi spaţii destinate exercitării controlului.[33] Raportându-se la fenomenul segregării, Douglas S. Massey și Nancy A. Denton constată faptul că acesta este creația instituțiilor, iar efectul este unul structural, nu individual.

 

“Termenul <> înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi. (...). Un ghetou este un [spaţiu care este locuit] exclusiv de membrii unui grup, în care trăiesc practic toţi membrii acelui grup”.[34]

 

Bert Useem și Anne Morrison Piehl nuanțează această observație, afirmând faptul că politicile de construire de noi penitenciare contribuie la menținerea transformării penitenciarelor în spații de segregare a persoanelor condamnate. Pe de o parte, construirea de noi penitenciare determină o creștere a numărului infracțiunilor sancționate cu pedepse ridicate de către instanţele de judecată.[35] Pe de altă parte, construirea de noi penitenciare generează probleme suplimentare din punct de vedere economic și social. Autoritățile trebuie să decidă dacă investesc mai mulți bani în întreținerea penitenciarelor și a persoanelor private de libertate, în caz contrar, fiind necesară reducerea costului alocat per deținut.[36] Totodată, prin creșterea nivelului de izolare al persoanelor private de libertate, șansele reintegrării ulterioare în societate înregistrează o scădere semnificativă.[37] Timpul îndelungat petrecut într-un penitenciar excesiv de ghetoizat contribuie la “ruperea” legăturilor sociale, precum și la internalizarea normelor și cutumelor specifice culturii mediului penitenciar.[38]

Radicalizarea se formează simultan cu izolarea individului de lumea exterioară, vulnerabilizarea și expunerea la un mediu criminogen.[39] Utilizarea violenței extreme, contestarea normelor, nepăsarea față de sancțiuni și integrarea în grupuri infracționale accelerează procesul de radicalizare în universal carceral.[40] Radicalizarea oferă persoanelor încarcerate un sens asupra executării pedepsei, o împlinire personală într-un sistem în care s-au simțit izolați și neimportanți. Un rol important îl atribuim procesului de comunicare și relaționare atât în raport cu membrii grupurilor infracționale, cât și în raport cu adepții grupărilor teroriste din afara penitenciarului. Explicația pe care o identificăm constă în nevoia de a motiva și controla comportamentul și conduita persoanei încarcerate. Terorismul (inter)național reprezintă una dintre amenințările cel mai serioase în materie de securitate. Prin caracteristicile sale și efectele pe care le generează formele sale de manifestare, are un impact negativ semnificativ asupra securității naționale, atât pe plan economic, militar, organizațional, psihosocial.[41]

Suprapunerea celor două fenomene are loc în momentul în care persoanele acuzate de acțiuni de terorism sunt încarcerate, precum și în momentul în care radicalizarea se formează pe durata privării de libertate. Problematica principală la care ne raportăm este reprezentată de efectele generate de introducerea în universul carceral a unor persoane radicalizate, în vederea exploatării breșelor din sistem și a vulnerabilităților personalului și conducerii unităților de detenție. Suprapoularea penitenciarelor reprezintă o vulnerabilitate la adresa personalului penitenciarului, multiplicându-se numărul de persoane cu care persoana radicalizată poate interacționa, precum și reducerea resurselor (umane și materiale) alocate de către conducerea penitenciarului pentru supravegherea persoanelor private de libertate. Izolarea deținuților vulnerabili și repartizarea acestora în activități cu un număr redus de participanți rămân deziderate pe care unitatea penitenciară nu le poate îndeplini, motiv pentru care nu pot fi aplicate criterii suplimentare privind selectarea și repartizarea persoanelor condamnate.

Grosso modo, identificăm trei tipologii [42] de persoane private de libertate care pot traversa un proces de radicalizare, și anume: 1) persoană radicalizată în libertate, despre care Serviciile de Intelligence dispun de anumite informații că este predispusă activităților de propagandă extremist-teroristă, fiind condamnată pentru activități care constituie amenințări la adresa securității naționale; 2) persoană radicalizată în libertate, despre care Serviciile de Intelligence nu dispun de anumite informații, fiind condamnată pentru alte infracțiuni; 3) persoană predispusă radicalizării, dar a cărui proces se declanșează pe durata executării pedepsei. Cele trei tipologii sunt definite în raport cu momentul radicalizării, respectiv în funcție de informațiile de care dispun Serviciile de Intelligence cu privire la activitățile desfășurate în libertate și pe durata încarcerării. Problematica dobândește o dimensiune transnațională în momentul în care persoana condamnată a desfășurat activități specifice persoanelor aflate în proces de radicalizare pe teritoriul altor state. Schimbul rapid de informații și cooperarea între Serviciile de Intelligence naționale contribuie la identificarea profilului persoanei în cauză.

 

            Demersurile Uniunii Europene privind combaterea terorismului și a radicalizării din penitenciare

           “Apanajul securităţii naţionale”,[43] terorismul și procesul de radicalizare prezintă o dimensiune transnațională, devenind o problematică comunitară care afectează reziliența Uniunii Europene.[44] Principala problemă cu care se confruntă statele membre ale UE este reprezentată de identificarea unei modalităţi optime de integrare a imigranţilor în sistemul naţional de valori culturale şi social-politice.[45]

La nivel comunitar, EUROPOL (inițial grup de cooperare la nivel interguvernamental TREVI) a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht la 7 februarie 1992. A devenit ulterior una dintre agenţiile cheie ale UE, având drept atribuţii îmbunătăţirea eficienţei şi cooperării autorităţilor competente din statele membre, prevenirea şi combaterea terorismului, a traficului ilegal de droguri şi alte forme de criminalitate.[46] Începând cu anul 2003, EUROPOL şi-a focalizat atenţia asupra combaterii terorismului, considerând-o drept principala prioritate în spaţiul Uniunii Europene.[47]

Principalele linii ale politicii generale din cadrul UE au fost însă definite prin Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului, documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar, fiind adoptată în iunie 2002, cu scopul de a asigura “caracterul integrat al abordării infracţiunilor teroriste la nivelul UE”.[48]

Definită în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Strategia UE privind combaterea terorismului este structurată pe patru direcţii principale: prevenţie, protecţie, urmărire şi răspuns.[49] Strategia UE urmărește identificarea propogandei teroristă prin intermediul mass media, închisorilor și în spațiul online, simultan cu îmbunătățirea infrastructurii comune pentru prevenirea actelor teroriste. Mecanismul de protecție propus prin intermediul Strategiei se bazeză pe Agenția Frontex (Agenţia Europeană pentru Managementul Frontierelor Externe ale Uniunii Europene), pachetul legislativ european dedicat siguranței transportului european, resectiv pe includerea datelor biometrice pe paşapoarte şi stabilirea unui sistem de evidenţă a numelor pasagerilor. [50]

Componenta de umărire pune în prim plan identificarea transferurilor de fonduri suspecte și înghețarea activelor aparținând grupărilor suspecte de terorism. Principalul instrument al componentei de urmărire este reprezentat de Acordul privind Mandatul de Arestare Europeană care a facilitat reducerea formalităților interstatale necesare extrădării (în unele cazuri, timpul de extrădare a fost redus “de la nu mai puţin de 10 ani la doar 42 de zile”[51]). În cadrul Strategiei, componenta de răspuns a rămas, până în acest moment, la stadiul inițial, fără a se realiza progrese semnificative. Un exemplu relevant este reprezentat de trecerea în plan secund a Clauzei de solidaritate (stipulată inițial în textul Tratatului Constituțional European din 2004), conform căreia statele membre se angajau să ofere asistență statului membru care a căzut victima unui atac terorist, dacă solicita ajutorul.

Adoptată în 2008 și revizuită în 2014,[52] Strategia UE este centrată pe nevoia protecției cetățenilor și a infrastructurii, urmărind reducerea vulnerabilității la atacurile terorismului. Noua orientare urmărește “securizarea frontierelor externe, îmbunătățirea securității transporturilor, protejarea țintelor strategice și reducerea vulnerabilității infrastructurilor critice”,[53] principalul instrument fiind reprezentat de Directiva privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR).[54] Răspunsul coordonat al statelor membre ale UE a rămas la stadiul de deziderat, modele de bune practici identificate de Consiliul Uniunii Europene în cadrul rundelor de evaluare inter pares în domeniul luptei împotriva terorismului nu au fost în cele din urmă adoptate.[55]

Concluziile Consiliului din 6 iunie 2019[56] evidențiază necesitatea urgentă a adoptării unor măsuri eficace pentru prevenirea radicalizării în închisori, simultan cu punerea în aplicare a unor strategii de reabilitare și reintegrare.[57] Concret, Consiliul UE atrage atenția că în următorii doi ani vor fi eliberați o parte din teroriștii și extremiștii violenți, împreună cu infractorii radicalizații pe durata executării pedepsei.[58] Raportându-se la recomandările experților din cadrul Comitetului director privind radicalizarea, precum și la orientările strategice privind o abordare coordonată a UE în domeniul prevenirii radicalizării pentru 2019, Consiliul UE recomandă statelor membre elaborarea și punerea în aplicare a unor “programe de dezangajare, pentru a permite reabilitarea și reintegrarea orientată și efectivă a infractorilor teroriști și extremiști violenți”.[59] Bunele practici desprinse din exercițiul de consultare desfășurat de președinția română la Consiliul UE se circumscriu unei abordări multidisciplinare consolidată pe patru piloni: prevenire, sancțiuni/detenție, reabilitare și reintegrare.[60] Depistarea timpurie a radicalizării și a recrutării în închisori necesită astfel existența unor politici naționale eficiente de coordonare, cooperare și schimb de informații.[61] Deradicalizarea, dezangajarea și reintegrarea socială sunt definite printr-o abordare multidisciplinară, accentul fiind pus pe nevoia individualizării instrumentelor și programelor specializate în funcție de nevoile și caracteristicile specifice ale infractorilor teroriști sau extremiști violenți (femei, minori).[62] O altă recomandare a Consiliului UE evidențiază nevoia formării personalului din penitenciare și personalului de probațiune, pentru a observa diferențele interculturale și “detecta semnele timpurii ale unui comportament radicalizat și a modului în care pot fi oferite discursuri alternative”.[63] Soluțiile indicate de Consiliu vizează aderarea statelor membre la Rețeaua europeană a academiilor de pregătire a agenților de penitenciare (EPTA) (proiect în curs, cofinanțat de programul „Justiție”), respectiv colaborarea cu agențiile UE (CEPOL) și cu rețele de formare relevante ale UE (RAN, CEP, EuroPris).[64] Schimbul de informații și de expertiză, evaluarea continuă a riscurilor, dispersia persoanelor radicalizate pentru a evita contactul direct cu deținuții vulnerabili și crearea unor rețele extremiste, împreună cu oferirea asistenței spirituale deținuților de către reprezentanții cultelor în vederea furnizării “unui discurs împotriva ideologiilor religioase violente”,[65] completează modele de bune practici furnizate de către Consiliul UE.[66]

 

          Concluzii

În acest articol, am evidențiat necesitatea unei abordări multidisciplinare, împreună cu utilizarea unor instrumente complexe din partea UE și a statelor membre pentru combaterea terorismului și a fenomenului radicalizării în penitenciare. Demersul nostru a evidențiat principalele vulnerabilități la adresa extinderii celor două fenomene în universal carceral, identificând astfel noile provocări cu care se confruntă personalul penitenciar și de probațiune. În același timp, am suprins principalele riscuri în privința procesului de reintegrare post-detenție, punând astfel accent pe nevoia individualizării instrumentelor și programelor de dezangajare și deradicalizare.

Raportându-ne la Stategia UE privind combaterea terorismului, precum și la modelele de bune practici promovate de Consiliu, am identificat principalele carențe reprezentate de lipsa unei abordări unitare, coerente și transnaționale, determinată de renunțarea la Clauza de solidaritate și de absența unui instrument care să faciliteze schimbul de informații și de expertiză între statele membre.

       Bibliografie

       Surse primare:

Council Framework Decision of 13 June 2002 on combating terrorism (2002/475/JHA).

Consiliul Uniunii Europene, Strategia UE de combatere a terorismului, doc. 14469/4/05 din noiembrie 2005.

Consiliul Uniunii Europene, “Informaţii privind conţinutul şi rezultatele evaluărilor”, trimis la Coreper, 13153/2/10 REV 2, ENFOPOL 237, PROCIV 102, PARLNAT 78, Bruxelles, 22 octombrie 2010 (27.10).

Consiliul Uniunii Europene, Strategie revizuită a Uniunii Europene pentru combaterea radicalizării și a recrutării în scopuri teroriste, JAI 332, ENFOPOL 138, COTER 34, Bruxelles, 19 mai 2014 (OR. en), 9956/14.

Consiliul Uniunii Europene, “Concluzii ale Consiliului privind prevenirea și combaterea radicalizării în închisori și soluționarea problemei infractorilor teroriști și extremiști violenți după eliberare”, CT 55 ENFOPOL 278, COTER 71, JAI 589, COPEN 237, Bruxelles, 6 iunie 2019, 9727/19.

EUROPOL, TE-SAT 2019, European Union Terrorism Situation and Trend Report, European Union Agency for Law Enforcement Cooperation, 2019.

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, Directiva nr. 681/2016 privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR) pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave, Număr celex: 32016L0681, în vigoare de la 24 mai 2016.

     Surse secundare:

 AKERS, Ronald L. și Gary F. JENSEN (eds.), Social Learning Theory and the Explanation of Crime: A Guide for the New Century, Vol. 11, New Brunswich, NJ, Transaction, 2003.

BENTHAM, Jeremy, Panopticon, Works, ed. Bowring, vol. IV, Edinburgh, William Tait, 1843.

BOGZEANU, Cristina, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2010.

BURNELL, Peter J. și Peter CALVERT, The resilience of democracy: persistent practice, durable idea, London, Frank Cass, 1999.

CHIRU, Irena și Cristina BARNA (coord.), Contraterorism şi securitate internaţională, pref. prof. univ. dr. Cristian Troncotă, ed. Cecilia Munteanu, București, Top Form, Bucureşti, 2007.

COYLE, Andrew, Humanity in Prison. Questions of definition and audit, London, International Centre for Prison Studies, 2003.

DURKHEIM, Émile, “Crime et santé sociale”, Revue philosophique, Nr. 39, 1895, pp. 518-523.

DURNESCU, Ioan, Asistenţa socială în penitenciar, Iaşi, Polirom, 2009.

FLORIAN, Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002; Ioan Buş, Psihologie şi infracţionalitate, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2005.

FOUCAULT, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere din limba franceză, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Ed. a doua revizuită, Piteşti, Paralela 45, 2005 [1975].

FOUCAULT, Michel, Trebuie să apărăm societatea, Ediţia a doua, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea Design & Print, 2009 [1997].

GARLAND, David, The Culture of Control: Crime and Social Order in Contemporary Society, Chicago, The University of Chicago Press, 2000.

GOFFMAN, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi, Polirom, 2004 [1961].

JAYAKUMAR, Shashl (ed.), Terrorism, Radicalisation & Countering Violent Extremism. Practical Considerations & Concerns, Singapore, Palgrave Macmillan, 2019.

JOSEPH, Jonathan, Varieties of resilience, Cambridge, Cambridge University Press, 2018.

LOWE, David și Austin TURK, Dilip K. DAS (eds.), Examining Political Violence, Studies of Terrorism, Counterterrorism, and Internal War, International Police Executive Symposium Co-Publication, CRC Press, London, New York, Taylor & Francis Group, Boca Raton, 2014.

MASSEY, Douglas S.  şi Nancy A. DENTON, American Apartheid, Segregation and the Making of the Underclass, Cambridge, Massuchusetts, London, Harvard University Press, 2001 [1993].

NEUMANN, Peter R., Terrorism in the 21st century. The rule of law as a guideline for German policy, Friedrich Erberto Stiftung, December 2008.

RĂDULESCU, Sorin M. şi Dan BANCIU, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L., 1996.

SILKE, Andrew (ed.), Prisons, Terrorism and Extremism. Critical Issues in Management, Radicalisation and Reform, London, New York, Routledge, 2014.

SYKES, Gresham M’Cready, The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1974 [1958].

TONRY, Michael (ed.), Crime and Justice: A Review of Research, Vol. 17, Chicago, University of Chicago Press, 1993.

TSANG, Steve, Serviciile de informaţii şi drepturile omului în era terorismului global, traducere de Irina Bondar, Cristina Dogaru, Laura Drăghici, Adelina Negoiţă, studiu introductiv Ambasador George Maior, București Univers Enciclopedic, 2008.

USEEM, Bert şi Anne Morrison PIEHL, Prison State. The Clallenge of Mass Incarceration, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, Cambridge University Press, 2008.

WAQUANT, Loïc, “Deadly Symbiosis: When Ghetto and Prison Meet and Mesh”, Punishment and Society, nr. 3, 2001.

WEBER, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, traducere de Ida Alexandrescu, Anima, Bucureşti, 1992 [1926].

WEBER, Max, The Protestant Ethic and the Spirit of Captialism, Londra, Allen şi Unwin, 1930.