Primavara Arabă, izbucnită în urmă cu zece ani în Tunisia, a determinat schimbări semnificative și continuă să producă efecte în una dintre cele mai fierbinți zone ale geografiei politice globale, Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, această serie de mișcări de protest și framântările tradiționale ale regiunii au trecut în plan secund, cel puțin din perspectiva Occidentului, ca urmare a pandemiei curente de Coronavirus.  

Cătălin Gomboș, jurnalist RRA cu experienţă vastă în problematici legate de Orientul Mijlociu, a făcut o analiză amplă asupra mizelor actuale care descriu, în continuare, situația tensionată din Orient, într-un interviu acordat pentru Pulsul Geostrategic.

Pandemia de Coronavirus a acaparat, de câteva luni, capul de afiş mediatic global, trecând pe un loc secund preocuparea comunităţii internaţionale. Se repetă, frenetic, profeţia pe care, după atentatele de la 11 Septembrie, o făcea preşedintele George Bush junior, care anunţa că „de azi înainte, lumea nu va mai fi cum a fost”. Astăzi, după tzunami-ul pandemiei Covid-19, aceeaşi proorocire, cu un alt context cauzal, este reluată. Dar nimeni, şi nici elitele intelectuale din regiunea Orientului Mijlociu, nu şi-a pus întrebarea, adaptată, „va mai fi Noul Orient Mijlociu aşa cum a fost?”. Vă propun să încercăm în acest interviu cristalizarea unui răspuns posibil. Va mai fi acest Orient aşa cum a fost? Cum va fi? Sau, unde se va întoarce?

Cătălin Gomboș: Orientul Mijlociu în anii care au precedat pandemia era o regiune în schimbare și în mișcare și, cu sau fără pandemie, nu avea cum să rămână așa. Nici măcar soluțiile care se întrevedeau în unele părți ale Orientului nu puteau fi rezolvări finale. În Siria, de pildă, Bashar Al-Assad se îndrepta către o victorie în războiul civil, dar cu problemele pe care le are țara – milioane de refugiați, orașe întregi distruse, economia la pământ, kurzii deciși să își păstreze măcar un grad de autonomie, Turcia hotărâtă să mențină o prezență în Idlib etc. – este greu de crezut că s-ar mai fi putut reveni la forma de stabilitate pre-conflict. Din contră, chiar, până și în interiorul clanului Al-Assad par să apară fracturi – vărul președintelui, Rami Makhluf, un magnat până nu demult intangibil și amestecat în multe afaceri dubioase, s-a plâns public și a primit interdicție de a ieși din țară – iar acestea se pot transmite în comunitatea alawită, care formează principala bază de susținere a regimului. Deci dinamica internă deja existentă sugerează că Orientul nu mai are cum să fie la fel. Evident că și pandemia are efecte. Ca peste tot în lume este în joc credibilitatea guvernelor, care dacă nu gestionează cum trebuie criza riscă să își ostilizeze populațiile. Deja se pare că acest lucru se întâmplă în Iran, unde s-au aprofundat fracturile apărute în ultimul deceniu între nucleul dur al ayatollahilor și Gărzile Revoluționare, pe de-o parte, și o parte tot mai extinsă a populației - inițial clasa de mijloc, pro-reformă, apoi acele pături lovite de criza economică; să nu uităm că, pe lângă impactul sancțiunilor americane, anul acesta avem și prăbușirea cererii și prețului la petrol și cea mai mare invazie de lăcuste din ultimele decenii, cu un impact sever asupra agriculturii. La toate acestea se adaugă costurile economice ale pandemiei și modul în care aceasta a fost abordată de autorități, care inițial au refuzat să impună vreo restricție pe relația cu China, principalul partener economic al Iranului, și ar fi căutat să mușamalizeze impactul pandemiei, inclusiv prin ascunderea numărului real de morți.

Dincolo de dinamica internă a țărilor se manifestă, însă, și cea a actorilor externi, regionali și globali. Iranul, pentru că tot am vorbit de el, este din ce în ce mai contestat în regiune – de pildă în Irak, țară în care a exercitat o influență enormă în ultimii ani. E de presupus că Teheranului îi va fi greu să își mențină sfera de influență, așa-numita semilună iraniană care se întinde, prin Mesopotamia și Levant, până la Mediterană, dar și în Yemen, pentru că aceasta necesită bani, care nu prea mai sunt, resurse umane, de care ar putea să fie nevoie în altă parte, și nu în ultimul rând disponibilitatea unor elemente locale de a accepta tutela iraniană. Nici ceilalți doi jucători regionali importanți nu stau prea bine – saudiții resimt din plin efectele pandemiei și al scăderii prețului la petrol, iar turbulentul lor conducător de facto, Muhammad bin Salman, s-ar putea să fie pus în situația să nu își poată îndeplini promisiunile care i-au asigurat popularitatea între tineri. Turcia, pe de altă parte, este tot mai izolată din cauza deciziilor din ultimii ani, iar această izolare pică foarte prost în contextul crizei economice și sociale provocate de pandemie; nu trebuie uitate nici încurcăturile/conflictele în care Erdogan s-a băgat în Siria și în sud-estul Turciei, unde continuă războiul cu kurzii. În ceea ce privește actorii globali, criza generată de pandemie s-ar putea să mai taie din avântul Rusiei, care după succesul din Siria a căutat să se implice și în războiul civil din Libia. E drept că una din strategiile lui Putin în momente de tensiuni interne este să abată atenția în afara țării, să mobilizeze populația cu vreun conflict extern, dar nu este clar dacă va mai avea capacitatea să o facă și pe fondul crizei economice; să nu uităm că, la ruși, aceasta este accentuată de sancțiuni și de scăderea veniturilor obținute din exporturile de hidrocarburi. Nu este foarte clar nici ce se va întâmpla cu prezența americană în Orient; e posibil ca aceasta să fie redusă mai ales că, într-un an electoral în care nu te mai poți lăuda cu economia și nici cu răspunsul la pandemie, aducerea militarilor acasă poate fi privită ca un atu. O reducere nu înseamnă, însă, plecarea din Orient și este puțin probabil ca într-un viitor previzibil să îi vedem pe americani părăsind regiunea dincolo de, să zicem, pozițiile pe care le aveau în 2003, când au invadat Irakul.

Mai există și o a treia putere care ar putea să caute să profite de scăderea interesului și/sau a capacității de implicare a Statelor Unite și Rusiei: China. Aceasta e deja prezentă puternic în Iran, e implicată semnificativ în construirea portului de la Duqm, în Oman, care va permite ocolirea strâmtorii Ormuz, unde tensiunile americano-iraniene pot duce oricând la strangularea fluxurilor de țiței. Duqm – ca de altfel întreg conturul sudic al Orientului – se înscrie în planul chinez al Centurii și Drumului („Belt and Road”). China pare să fi fost ceva mai puțin afectată de pandemie decât celelalte două mari puteri (cel puțin asta vrea să ne facă Beijingul să credem), așa că e posibil să aibă și ceva fonduri care să o facă mai atractivă. Ceea ce îi lipsește Beijingului este capacitatea militară de a susține Centura; deocamdată Statele Unite rămân singura putere capabilă cu adevărat să își proiecteze forța departe de propriul teritoriu și să mențină o prezență militară cu adevărat globală, cu ajutorul unei marine de război și a unei aviații militare care sunt, de departe, cele mai puternice din lume.

În acest an se împlineşte un deceniu de „primăvară arabă”. Dar, privind retroactiv, constatăm că  această primăvară s-a transformat într-o toamnă neroditoare sau, sporadic, a mai continuat jocul de domino în Maghrebul arab, prin Algeria şi Tunisia, în Sudan, în Libia, Siria, Liban, Irak, Yemen. Cum aţi descrie, sintetic, „starea” acestui „nou şi mare Orient Mijlociu” aflat la o nesfârşită „răscruce de vânturi”?

Nu cred că Primăvara Arabă s-a încheiat cu adevărat. Orientul este o zonă în care lucrează simultan mai multe forțe, interne și externe. Unele caută să obțină beneficii economice și/sau strategice, altele sunt interesate de putere, în timp ce o a treia categorie urmăresc schimbarea societăților respective în funcție de un anumit model. Unii cred că modelul respectiv se găsește în Islam și se uită către societatea idealizată din epoca lui Muhammad; alții privesc către societățile occidentale. În esență, nu e nimic nou în această căutare a schimbării, care se manifestă puternic (dar, de început a început mai devreme) încă din perioada renașterilor naționale și a dispariției colonialismului; diferența este că acum 60 – 70 de ani modelele erau cel islamist și cel socialist. Primăvara Arabă a marcat o nouă etapă a acestei căutări, după eșecul generațiilor anterioare de reformiști care, după un avânt inițial, au sfârșit prin a crea o serie de dictaturi anchilozate și îmbătrânite. Dacă analizăm doar din punctul de vedere al rezultatelor, da, Primăvara a fost mai mult un eșec care a lăsat în urmă războaie civile în Libia, Siria și Yemen, o dictatură și mai aspră în Egipt – unde, până la urmă, am asistat doar la o schimbare de gardă a militarilor aflați la putere încă de când „ofițerii liberi” conduși de Nasser au dat lovitura de stat, în 1952. Schimbările au fost, în restul țărilor, mult mai puțin semnificative decât și-ar fi dorit protestatarii, excepția notabilă fiind chiar locul în care a izbucnit Primăvara Arabă, Tunisia.

Nu cred, însă, că Primăvara Arabă a luat sfârșit în 2011-2012. Anul 2019 a fost marcat de mișcări revoluționare care au avut o anumită doză de succes în Sudan, unde Omar Al-Bashir a fost răsturnat și Algeria, unde Abdelaziz Bouteflika a fost forțat să renunțe la un al cincilea mandat în fruntea țării. În Liban și Irak, țări care de mai mulți ani au o formă de democrație, am văzut mișcări ample anti-sistem care au sancționat întreaga clasa politică. Protestele din Iran au avut, și ele, o dimensiune anti-sistem și chiar s-a trecut de adevărate tabuuri: Marele Ayatollah Ali Khamenei a fost comparat cu șahul, a cărui răsturnare stă la baza republicii islamice și, în plus, a fost respinsă mitologia de 40 de ani a inamicului extern – iar aici ne amintim acele imagini de-a dreptul neverosimile pentru cine urmărește Iranul, cu protestatarii care au refuzat să calce în picioare drapelele Statelor Unite și Israelului. În sfârșit, chiar și în cea mai conservatoare țară din Orient, Arabia Saudită, vedem un efort de reformă, care, e drept, este dublat și de o campanie de consolidare a puterii prințului moștenitor Muhammad bin Salman, dar reprezintă și un răspuns la schimbări demografice (majoritatea populației e formată din tineri) și inițiative reformiste la nivelul populației.

Toate aceste mișcări arată că în Orient a avut loc o schimbare de mentalități, cel puțin pentru o parte a populației. Informația e greu de ținut sub control într-o lume atât de interconectată ca a noastră, așa că în Orient pătrund idei, se află cum e viața în societățile democratice, se aude imediat când într-un loc sau altul oamenii ies în stradă pentru principii – iar asta îi încurajează pe mulți să caute aceleași drepturi.

 Cât de realistă este afirmaţia potrivit căreia „marele câştigător”, cel puţin până în momentul de faţă, al competiţiei pentru controlul regional este Rusia lui Vladimir Putin versus „America First” a lui Donald Trump?

Mi se pare un pic forțată. Rusia a reușit să dea o lovitură de imagine, să pozeze într-o mare putere, dar dacă analizăm un pic mai atent vom vedea că rezultatele sale nu sunt chiar așa de remarcabile. În primul rând, Siria se află deja de zeci de ani în sfera de influență a Moscovei; este ce a mai rămas după ce alte parteneriate au eșuat, iar aici vorbim de un proces îndelungat care a început odată cu reorientarea Egiptului către Occident în anii '70 și a continuat, într-o formă sau alta, până la răsturnarea lui Gaddafi cu ajutorul NATO. Așadar, în Siria rușii au intervenit pentru a salva ultimul lor bastion tradițional din Orient – și aici ar fi cazul să amintim că acel bastion este, de fapt, o parte dintr-o țară, iar acea parte e în mare măsură distrusă și, cum am văzut mai devreme, instabilă politic. Estul e controlat de kurzi și autonomia sa e garantată de prezența militară americană – o premieră adusă de războiul civil – în nord sunt militarii turci, Israelul face raiduri periodice dinspre frontiera sa pentru a împiedica formarea unor baze iraniene. Intervenția propriu-zisă a Rusiei nu arată, nici ea, cine știe ce forță, iar succesul său se datorează folosirii aviației moderne împotriva unor rebeli dotați cu armament ușor. Oricine poate câștiga un război dacă are 20 de avioane care bombardează tot, fără a ține cont de civili, și nu pot fi atinse – dar 20 de avioane de luptă nu te transformă într-o mare putere. Să ne amintim și de episodul penibil cu Amiralul Kuznețov, ridicolul port-avion rusesc care a trebuit tractat atunci când a fost trimis în Mediterană.

Americanii, pe de altă parte, au reușit ca, fără să mobilizeze foarte multe forțe terestre, să coordoneze cu succes războiul cu Statul Islamic (campanie începută de administrația Obama), să pătrundă în Siria și să revină în Irak, de unde se retrăseseră cu câțiva ani mai devreme. Chiar și o retragere completă din Siria și din Irak ar însemna, însă, cum am mai spus, doar o revenire la pozițiile din 2003, când SUA domina deja de ani buni Orientul.

Mai relevant, din acest punct de vedere, mi se pare episodul cu ofensiva Turciei împotriva kurzilor din nord-estul Siriei, când militarii americani au fost forțați să se retragă chiar de aliați de-ai lor.

Parafrazând vechiul dicton francez „Le roi est mort, vive le roi!” am putea spune, cel puţin pe baza declarațiilor oficiale, că „Statul Islamic-Daesh este mort”. Dar cât de sustenabilă ar fi afirmaţia că un alt „calif” a rămas ori s-ar putea trezi la viaţă, reînnodând firul barbariei teroriste îmbrăcate în straie religioase?

Radicalismul musulman precum cel reprezentat de Statul Islamic nu reprezintă un fenomen nou; în formele sale incipiente a apărut în urmă cu mai bine de 70 de ani, iar primul mare jihad care i-a mobilizat pe extremiști și i-a ajutat să se organizeze a fost cel din Afganistan, din anii 80; începând cu anii '90 vedem deja formele contemporane, anti-occidentale, ale acestui radicalism, cu insurecțiile din Egipt și Algeria, atacurile din Franța și primele atentate ale Al-Qaida. E greu de crezut că această ideologie o să dispară într-un viitor previzibil sau că diferite mișcări radicale nu vor mai putea să își recruteze adepți cât timp inechitățile sociale împing tinerii în brațele predicatorilor extremiști; să nu uităm și că salafiștii vor reprezenta în continuare un bazin de recrutare pentru că au abordări religioase similare cu ale jihadiștilor.

Statul Islamic în sine a arătat că este o grupare cu o remarcabilă forță de a supraviețui. Gruparea provine din organizația înființată de iordanianul Abu Musab Al-Zarqawi pentru a lupta cu americanii în Irak; deși la un moment dat, spre sfârșitul anilor 2000, părea înfrântă, a reușit să își revină și a reușit să treacă și peste uciderea unui întreg șir de lideri, de la Zarqawi la Abu Bakr Al-Baghdadi, unii mai celebri, alții niște cvasi-necunoscuți. Nimeni nu crede că odată ce așa-numitul califat a fost distrus gruparea a dispărut – ea a trecut „underground” în Siria și Irak, unde a continuat să atace, iar odată cu declanșarea pandemiei a devenit mai activă, ceea ce arată că este capabilă să profite de orice instabilitate și de orice de-mobilizare a celor care încearcă să o elimine. În plus, Statul Islamic continuă să opereze și în afara fostului califat, în locuri ca Afganistanul. Deci, cel puțin deocamdată, Statul Islamic rămâne o amenințare. Mi se pare puțin probabil să ajungă iar la forța pe care o avea în Siria și în Irak, dar nu este exclus ca, în anii următori, să vedem că își formează așa-numite emirate, că ajunge să controleze teritorii în alte zone, într-un Afganistan post-retragere americană, de pildă, sau într-un Yemen la care saudiții au renunțat, ori chiar în Africa de Vest și Africa de Est.

 „Afacerea secolului” lansată de Administraţia Trump pare a se fi încheiat fără tradiţionala strângere de mână între parteneri, fiind dată uitării în falia profundă care a fragmentat drumul către o soluţie echitabilă şi durabilă a dosarului palestinian. Mai ales după îndelungata criză guvernamentală pe care Israelul a cunoscut-o în ultimul an şi în perspectiva alegerilor prezidenţiale americane, despre ce „afaceri” credeţi că s-ar mai putea vorbi într-o perspectivă imaginabiă? Fie acestea şi sub forma pe care dreptul internaţional o denumeşte prin sintagma „Tratat de pace”. În ce măsură vor mai accepta palestinienii să repete trauma provocată de Aranjamentele de la Oslo?

 Nu aș zice că Oslo a produs o traumă, ci că un proces care a reprezentat cea mai mare șansă pentru pace a fost deraiat de extremiști din ambele tabere – gândiți-vă la asasinarea lui Rabin sau la valurile de atentate teroriste ale palestinienilor – de lideri politici cu vederi înguste care au jucat cartea populismului, ca Benjamin Netanyahu, sau de ezitările și greșelile lui Yasser Arafat.

Acestea fiind zise, planul lui Trump mi se pare a fi mort din fașă, pentru că palestinienii și strada arabă nu îl vor accepta vreodată. Nu văd cum ar putea fi depășit impasul pe termen scurt. Deocamdată, politicienii israelieni relevanți nu prea mai vorbesc de Oslo și de revenirea la granițele din '67, iar palestinienii nu doar că sunt fracționați, dar nici nu prea se mai regăsesc în reprezentanții lor, pe care îi acuză de corupție, incompetență și, în unele cazuri, de pactizare cu Israelul. Pentru a fi pace cred că trebuie ca părțile să își dorească cu adevărat acest lucru și să accepte să facă anumite compromisuri, iar aici ar trebui să joace un rol, prin exercitarea unor presiuni, și partenerii externi, „prietenii” pe care se bazează. În ceea ce privește compromisurile, probabil că palestinienii ar trebui să renunțe la dreptul la întoarcere, pentru că nu îmi imaginez cum s-ar putea împlini acest deziderat al lor. Israelul, pe de altă parte, ar trebui să accepte o revenire la granițele din 1967, poate cu păstrarea unor colonii mai mari. Ar mai fi o soluție – un singur stat, dar e și mai puțin plauzibil în acest moment, pentru că ar fi nevoie de generații pentru a se ajunge la armonie.

Până să se meargă către vreuna din aceste soluții va mai dura; în acest moment prioritatea mi se pare Gaza, unde din cauza blocadei israeliano-egiptene situația este cu adevărat dramatică.

Pentru Siria, anul în curs este cel calendaristic al alegerilor prezidenţiale. În legătură cu acestea, presa occidentală vorbeşte de anume asperităţii apărute între Vladimir Putin, care cere adoptarea noii constituții siriene înainte de scrutin, și Bashar Al-Assad, care respinge această condiţie sub pretextul că Siria dispune, deja, de o constituţie valabilă. Cum creionaţi viitorul conflictului sirian în viitorul imediat, în condiţiile în care Organizaţia Internaţională pentru Interzicerea Arsenalelor Chimice a acuzat oficial, pentru prima oară, regimul de la Damasc şi pe preşedintele Assad de a fi folosit în repetate rânduri armele chimice împotriva opozanţilor săi?

Cea mai spectaculoasă evoluție pe care am putea-o vedea în Siria ar fi o retragere americană și mutarea conflictului către zona kurdă. În lipsa unei astfel de retrageri, situația cred că va rămâne în mare aceeași – cu un est controlat de kurzi aflat sub protecția americană, un nord-vest protejat de forțele turcești, în care trupele lui Assad înaintează puțin câte puțin, când li se permite, cu sprijinul aerian al rușilor și cel terestru al milițiilor șiite pro-iraniene, și o zonă guvernamentală nu foarte stabilă, dar aflată sub controlul forțelor lui Assad.

Rămâne violența singura opțiune pentru a conviețui alături de interese contradictorii maifestate de actorii politici în Orientul Mijlociu?

În niciun caz. Ca peste tot, și în Orient oamenii își doresc o existență cât mai bună – ceea ce implică și pacea. Libanul și Algeria au arătat că se poate ieși din conflicte sângeroase și clădi o oarecare stabilitate. Țările din zona Golfului demonstrează că prosperitatea este un alt factor care poate aduce stabilitatea, Iordania că o societate relativ deschisă și aliată cu Occidentul este fezabilă, iar Tunisia (și nu numai) că democrația este posibilă. Cu ceva bani și voință și viziune politică se pot face multe. Dar nu peste noapte.

Notă: Cătălin Gomboș a locuit și a studiat în Orientul Mijlociu în anii ’90, iar în perioada 2003 – 2017 s-a aflat în repetate rânduri în regiune, în principal în Irak, unde a fost corespondent Radio România atât la Baghdad cât și alături de contingentul românesc din sudul țării. Este absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității din București și al programului de masterat “Orientul Mijlociu – Limbi și Culturi în Contact” al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu specializarea “Jihadul la salafiști”. A obținut mai multe premii și distincții, între care “Tânărul jurnalist al anului 2008”, acordat de Freedom House Romania, pentru reportaj scris, și Premiul Asociației Euro-Atlantice “Manfred Woerner” pentru corespondențe de război.