Secolul al XX-lea va rămâne, fără îndoială, încrustat în mentalul colectiv, drept o perioadă de timp în care s-a desfăşurat un conflict politic major, global, necruțător, generator a milioane de victime umane. Acesta și-a avut originile în Revoluția din octombrie 1917, eveniment crucial în istoria omenirii care a introdus în sistemul european un factor major de eterogenitate, de natură a perturba în mod dramatic sistemul internaţional pentru mai mult de 70 de ani. Starea ulterioară de beligeranță „de factum” a fost marcată în mod indubitabil de ideologie.

În opinia noastră, de la data izbucnirii revoluției bolșevice, mai precis, a instaurării în Rusia a regimului muncitorilor și țăranilor, conflictele mondiale ulterioare au devenit în cvasitotalitatea lor războaie politice. Astfel, sistemul bolșevic instaurat în mod artificial pe ruinele vechiului Imperiu Țarist a fost principalul și primul factor al declanșării Războiului Rece.[1] Din această perspectivă, bolșevismul reprezenta în epocă o prelungire a panslavismului, ranforsat cu o carapace ideologică, a cărui utopie hegemonică a țintit în permanență instaurarea comunismului la nivel planetar.

Zona Extinsă a Mării Negre cu statele riverane (Sursa http://fr.wikipedia.org/wiki/Mer_Noire)

Cu toate că idealul comunist nu a fost pus în practică niciodată, fiind mult prea utopic și nedigerabil, stafia sa a traversat cu nonșalanță secolul al XX-lea, constituindu-se în germenii unui confllict „înghețat”, cu unele episoade mai „calde” de-a lungul istoriei recente. Etapele istorice ulterioare instaurării bolșevismului și a Primului Război Mondial au fost marcate de confruntarea ideologică între „lumea liberă” și „Imperiul răului”[2]. Referitor la cel de-al al II-lea Război Mondial, acesta pare a fi fost o contradicție a istoriei contemporane, deoarece state cu ideologii total diferite s-au aliat conjunctural pentru a distruge inamicul comun, asocierea temporară fiind personalizată în ceea ce a fost Axa Berlin-Roma-Tokyo.

După sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial și dispariția nazismului, comunitatea internațională epuizată visa la o nouă eră de prosperitate și pace, însă celebrul discurs al lui Winston Churchill ținut la Fulton[3] a semnificat momentul pierderii ultimelor speranțe de pace și cooperare între cele două superputeri câștigătoare ale conflagrației mondiale. Existând deja o stare de fapt, a mai rămas doar un pas de făcut, prin recunoașterea realității de facto, iar teribilul adevăr proclamat de Churchill în discurs a fost urmat de ruperea alianței constituite în cel de-al II-lea Război Mondial între Statele Unite și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Cu ajutorul Armatei sovietice, comuniștii s-au impus cu forța în statele lagărului socialist, zis de de democrație populară, ai cărui membri au devenit - cu ajutorul baionetelor sovietice - România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania și Republica Democrată Germană.

Victoria Aliaților împotriva inamicului comun nu a fost capabilă să transforme o lume subminată de orgolii, de interese geostrategice divergente și ceea ce este cel mai important, de ideologii contrare, într-o lume mai sigură. Ca urmare, comunismul a început să câștige teren în multe locuri din lume, în special în Europa. Cu ocazia marșului său triumfal până la Berlin, Stalin a împins frontierele sovietice cu până la 1200 de kilometri spre Elba. În fața neputinței și a slăbiciunii Europei Occidentale, Armata Roșie a profitat de vidul existent pentru a înainta.[4] Pas cu pas, o nouă configurație bipolară a lumii a început să se cristalizeze între cele două superputeri emergente, Statele Unite și Uniunea Sovietică. Acestea, la rândul lor, și-au aliniat în jur statele aliate cu care, la puțin timp, vor forma cele două mari alianțe politico-militare, NATO și Tratatul de la Varșovia.

În mod paradoxal, glisarea Uniunii Sovietice către Războiul Rece a fost accelerată de către Stalin prin recunoașterea stării de slăbiciune post-conflict a propriei țări, un conglomerat cu picioarele de lut.[5] În perioada Marelui Război de Apărare a Patriei, teritoriile sovietice occidentale au fost devastate pe rând, atât de armatele germane, după 22 iunie 1941, cât și de armatele sovietice după preluarea inițiativei strategice. Numărul de victime în rândul poporului sovietic a depășit 20 de milioane. Nu este mai puțin adevărat faptul că execuțiile și deportările ordonate de Stalin, precum și sărăcia și foametea care au bântuit vastele teritorii de la Răsărit după sfârșitul conflagrației, au dus probabil la pierderea a încă 15 milioane de vieți omenești. În consecință, această țară artificială, un conglomerat de popoare ținute în lesă sub cnutul imperial al lui Stalin, epuizată și devastată total la sfârșitul conflictului, s-a văzut (la sfârșitul conflagrației) confruntată cu avansul tehnologic american, cu imensa putere economică a Americii, ieșită neatinsă din război. Puterea economică și avansul tehnologic american au făcut să fie posibilă livrarea într-un timp scurt a primei bombe atomice, care a fost lansată deasupra Japoniei la 6 august 1945, contribuind astfel în mod hotărâtor la capitularea acestei puteri.

La rândul său, Stalin nu putea accepta niciodată ca, date fiind realitățile enunțate mai sus, America să își impună modul său de viață asupra lumii. În consecință, dând dovadă de un surprinzător aplomb, la care se adaugă rafinate tehnici de propagandă îndelung exersate, acestuia i-a reușit o lovitură de maestru, prin ascunderea cu măiestrie a marii vulnerabilității a țării sale. Odată cu statuarea faptului că Uniunea Sovietică deține o poziție de forță pe teritoriul european, liderul de la Kremlin a luat decizia de a impune proaspetelor guverne-marionetă din țările așa-zise „de democrație populară” menținerea unor masive forțe militare sovietice pe teritoriul acestora. Astfel a reușit o lovitură de maestru, prin această decizie atingând mai multe obiective strategice, cum ar fi marcarea unei puternice lovituri de imagine prin consacrarea rolului de mare putere a URSS, crearea unui „cordon sanitar” la frontierele vestice ale URSS, precum și permanentizarea sprijinului prin forță al nepopularelor regimuri comuniste instaurate cu forța în țările din Europa Centrală și de Est. Într-adevăr, comunizarea statelor-satelit s-a dovedit a fi o operațiune extrem de dificilă pentru URSS, din cauza ideologiei comuniste totalmente contrară valorilor civilizației și a reperelor morale precum și a disprețului funciar la adresa ființei umane. De aceea, impunerea comunismului s-a putut face numai cu forța în statele care au avut marea neșansă să intre în orbita sovietică.

La rândul său, președintele american Harry Truman a denunțat expansionismul sovietic prin proclamarea la 12 martie 1947 a voinței sale de a „îndigui comunismul peste tot în lume” – aserțiune intrată în limbajul relațiilor internaționale sub numele de „Doctrina Truman”. Conform acesteia, pentru a izola expansiunea comunismului în lume se puteau folosi orice metode considerate eficiente, inclusiv cele manu militari. Însă efectul pervers al conceptului consta în faptul că erau acceptate tacit toate regimurile comuniste instaurate deja în diferite state ale lumii. Evident, Stalin a reacționat brutal denunțând atât „imperialismul american”, cât și „dorința Statelor Unite de a domina întreaga lume”.[6][7]

Având în vedere demonstrațiile de forță ale celor două superputeri în contextul geostrategic cristalizat imediat după sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, considerăm că au fost întrunite pe deplin, la vremea aceea, condițiile obiective pentru crearea celor două organizații politico-militare care au dominat Războiul Rece, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (1949) și, la câțiva ani după aceea (1955), Organizația Pactului de la Varșovia. Atât statele occidentale (majoritatea lor) cât și totalitatea statelor unde Uniunea Sovietică și-a impus prin forță regimurile dictatoriale s-au solidarizat sub umbrelele de securitate ale celor două pacte militare.

Politica militară a celor două mari structuri de securitate se sprijinea pe o strategie care prevedea trei direcții principale: descurajarea nucleară și controlul armamentelor, cursa înarmărilor, precum și lupta pentru supremația ideologică mondială.

Războiul rece care a urmat celui „cald”, terminat cu înfrângerea Axei, a modificat radical mediul politico-militar și strategic din lume și în mod particular din Europa. Această formă inedită de război ideologic consta într-o confruntare indirectă peste tot în lume unde erau întrunite condițiile (cum ar fi amploarea procesului de decolonizare sau ultimele zvârcoliri ale unor regimuri dictatoriale din Africa Sahariană, precum și din America Latină).

În acest fel s-a ajuns la procesul de localizare a conflictelor, fapt care în Africa și Asia, mai ales, a generat desenarea unei „piei de leopard” pe harta locală, o situație inedită în care enclave de pace conviețuiau alături de zone de conflict susținute de entități sprijinite de cele două blocuri militare. Această localizare strictă a unor conflicte susținute copios cu armament conventional din arsenalele militare, în primul rând din cele ale celor două superputeri și nu numai, s-a dovedit a fi, imediat după căderea comunismului, „fructul otrăvit al Războiului Rece” prin transformarea lor în conflicte înghețate, în zorii lumii multipolare.

În ceea ce privește stabilitatea celor două pacte militare, NATO, considerat brațul armat al lumii libere, s-a confruntat adesea cu crize instituționale generate de instabilitatea politică a guvernelor unor state cu o lungă tradiție democratică, însă acest lucru nu a afectat coerența și omogenitatea organizației.[8] Deși propaganda comunistă afirma în nenumărate ocazii uniunea monolitică între statele-surori, sistemul nu a putut evita prăbușirea sa în anul 1991. Așa-zisa alianță dintre URSS și sateliții săi comunizați a fost rezultatul unui sistem ideologic impus prin constrângere, care a cuprins în structura sa țări și populații având culturi, religii și valori diferite, același sistem care a comis nenumărate atrocități, crime, deportări masive de populație, în întreaga sa perioada de existență.[9]

Este o realitate faptul că, după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu în 1965, România a devenit treptat o voce distinctă în cadrul OPV, prin decizia liderului comunist român de a apăsa pedala naționalismului în defavoarea politicii de integrare clamate de Kremlin. Această manevră politică, după cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, l-a costat mult pe liderul român, în momentul schimbării paradigmei prin preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov.

În momentul în care Războiul Rece s-a sfârșit au apărut marile probleme pentru Uniunea Sovietică, odată cu bulversarea la nivel mondial a sistemului de securitate bazat pe bipolaritate.[10] Marele Imperiu de la Răsărit și-a pierdut lucrul cel mai de preț, unitatea artificială impusă cu forța între republicile unionale, iar acest lucru a dus în anii ’90 la implozia sistemului. Secesiunea fostelor state sovietice s-a dovedit o formă inedită dar periculoasă a acestora de a-și manifesta intențiile de independență.

Tendințele centrifuge ale unor republici, până mai ieri aliniate cu forța la politica Kremlinului, au atras represalii sălbatice din partea unui Centru care își vedea amenințat statutul și veleitățile de mare putere imperială. Vechiul spațiu periferic al Imperiului s-a transformat într-o serie de regiuni instabile, iar pleiada de conflicte „înghețate” - prin ținerea lor sub obroc prin politica de integrare a Kremlinului - s-a „încălzit”, transformând Regiunea Mării Negre într-unul din cele mai nesigure locuri de pe mapamond.

Căderea comunismului, împreună cu fenomenul de remanență care a însemnat disoluția Pactului de la Varșovia, au antrenat un proces dialectic care a dus la dezintegrarea URSS. Astfel, această reacție în lanț a provocat o profundă instabilitate în majoritatea teritoriile fostului spațiu sovietic. Rezultatul s-a concretizat în „exportul” problemelor de securitate regională la nivel internațional. În niciun caz nu se putea vorbi în anii ’90 de un tablou securitar stabil, cel puțin în zonele limitrofe ale fostei URSS. Urmând mai departe acest raționament, apare în mod evident faptul că, între dispariția sistemului bipolar și morfogeneza noului sistem oligopolar există un moment unipolar, perioadă în care Rusia a încercat să își afirme propria identitate. Conform lui Jean-Paul Joubert, „incertitudinea formelor Europei a contribuit cu tărie la incertitudinea formării unui sistem internațional și a împiedicat stabilizarea unui sistem oligopolar singur susceptibil, într-o primă etapă de a readuce America în tabăra raționalității, iar într-o a doua etapă de a produce o revenire la normalitate prin sistemul drept”.[11]

Este extrem de important de stabilit dacă în această perioadă asistăm la recompunerea noii ordini mondiale sau, din contră, la multiplicarea conflictelor care au scăpat de sub controlul centrului de putere al fostului Imperiu Sovietic. Cel puțin la fel de relevantă ar fi, în demersul nostru, stabilirea poziției României în cadrul noului sistem de securitate și de apărare de la Marea Neagră, indiferent cum ar fi acesta reconfigurat după prăbușirea sistemului comunist. Este la fel de util de stabilit cum va răspunde România procesului de atragere a sa de către noile entități care vor apărea în regiune, cum ar fi Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, dar mai ales propunerilor de colaborare ale Rusiei, fostul principal aliat în Războiul Rece. O importantă chestiune de identitate care s-a pus pentru România ar fi dacă aceasta și-ar fi putut asuma, la nivelul anilor ‘90, un rol de punte de legătură între Occident și Rusia, sau de ce nu, de principal apărător al valorilor europene în calea tendințelor panslaviste la care, fără îndoială, Rusia nu va renunța niciodată.

După dispariția peste noapte a Uniunii Sovietice, rolul acesteia i-a revenit Rusiei, în calitate de stat succesor, o putere regională mai degrabă dezorientată, slăbită din punct de vedere economic, din ce în ce mai absentă la luarea principalelor decizii pe scena internațională, dar în același timp un stat care și-a conservat o puternică nostalgie atât la adresa perioadei sovietice, cât mai ales la statutul de hiperputere mondială din perioada Războiului Rece.

Fostele statele socialiste, în cvasitotalitatea lor, au părăsit lagărul comunist, croindu-și popria soartă de partea puterilor occidentale. Odată cu reunificarea Germaniei, Rusia a revenit la vechile sale temeri care vizau probabilitatea reînvierii visului hegemonic al Germaniei de acaparare a spațiului vital spre Est (Drang nach Osten), ca urmare a experienței istorice a două războaie mondiale în care cele două puteri au luptat una contra alteia.

Notă: Prezentul articol face parte din teza de doctorat în Securitate Internațională și Apărare intitulată „România și Regiunea Extinsă a Mării Negre în noul context de apărare și securitate de după Războiul Rece”, sub coordonarea Profesorului Jean-Paul Joubert (în curs de traducere și publicare), susținută la data de 29 iunie 2012, la Universitatea Jean Moulin, din Lyon, Franța.

Acest articol contextualizează, la nivelul anilor ‘90, unele chestiuni esențiale ale părții de est a continentului, în noul climat de securitate și apărare de după prăbușirea Cortinei de Fier, în zorii unei noi lumi multipolare, cu un viitor considerat, la acea dată, încă incert.