La 22 septembrie a.c., s-au împlinit 30 de ani de la primul război din Golf, între Irakul baasist al lui Saddam Hussein şi Republica Revoluţionară a Iranului condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini. Supranumit de către regimul de la Bagdad „Qadisiya lui Saddam” (după numele locului unde, în secolul al VII-lea, armatele arabe musulmane au învins oştirile imperiului persan), acest război, care a început în 1980 şi s-a încheiat în 1988, lăsând în urmă circa un milion de morţi şi nici un învingător strategic, este considerat de istoriografi și analiștii conflictelor drept cel mai feroce din istoria modernă a Orientului Mijlociu. A fost un conflict care, prin mizele sale, prin amploare, brutalitate şi durată, a avut consecinţe profunde asupra echilibrului de forţe şi a competiţiei globale pentru putere şi influenţă nu numai în regiunea Golfului Arabo-Persic, ci şi la nivelul hărţii politice globale de la sfârșitul secolului trecut şi începutul acestuia.

         Declanşarea „Primului Război din Golf” s-a produs, de fapt, ca o prelungire a răsturnărilor generate de revoluţia islamică iraniană din 1979. Lumea occidentală, în frunte cu Statele Unite ale Americii a constituit, încă de la început, inamicul ireductibil al Iranului persan şi musulman şiit şi principala piedică în calea „exportului de revoluţie” islamică la nivel regional şi extra-regional. Din acest punct de vedere – şi prin retorica ofensivă şi expansionistă a noului regim teocratic – dar şi, în egală măsură, prin influenţa pe care acesta şi-a căpătat-o sau a impus-o, Republica Islamică a constituit, pentru dictatura laică din Irak, atât o ameninţare în competiţia pentru putere regională, cât şi, în condiţiile de început al revoluţiei, izolată pe plan regional şi internaţional, o posibilă pradă vulnerabilă şi uşor de supus.

          Cei opt ani de război nu i-au adus lui Saddam Hussein împlinirea visului său de a face din Irak o avangardă a arabismului şi o paradigmă-model de unică putere pe eşichierul Orientului Mijlociu. De cealaltă parte a Golfului, ambiţiile „exportatorului de revoluţie musulmană” Khomeini şi ale succesorului său, Ali Khamenei au avut drept rezultat o tensionare ascensională a relaţiilor Iranului îndeosebi cu monarhiile petroliere din regiune, dar şi cu restul comunităţii occidentale. Tensiunile au fost aplanate vremelnic de semnarea, în 2015, a „Acordului nuclear” în formula 5+1, a cărui denunţare unilaterală de către Administraţia Donald Trump, a readus starea conflictuală dintre Statele Unite şi Iran, proiectând-o la cote foarte apropiate de linia roşie a unui conflict militar. Un conflict în care, după toate aparenţele, Irakul, eliberat de dictatura lui Saddam Hussein, de războiul civil devastator şi de de tirania brutală şi iraţională a „califatului jihadist”, pare ameninţat să devină placa turnantă şi „curtea din spate” a noii confruntări între „America First” de dincolo de Ocean şi Revoluţia islamică de dincolo de Golf, aspirantă şi ea, tot la calificativul de „first”.

*   *   *

          O frontieră de 1.400 km desparte Irakul de vecinul său iranian de care depinde, într-o măsură consistentă, asigurarea celor necesare supravieţuirii în limitele unei normalităţi precare. Energia electrică de care Irakul are nevoie zilnic, adică 1.300 megawaţi, sau gazele naturale – 28 milioane m³ zilnic – sunt asigurate de Iran. În contextul sancţiunilor economice impuse Iranului de către Administraţia de la Washington, noua conducere politică de la Baghdad – preşedintele Barham Saleh şi premierul Adel Abdul Mahdi – au reuşit, după pertractări dificile, să obţină o excepţie de 45 de zile de la aplicarea sancţiunilor economice de către SUA, urmată, după aceleaşi negocieri dificile, de o prelungire a excepţiei până la finele anului în curs. Oficialii irakieni consideră, în mod critic, că pentru Irak nu va fi nevoie decât de cel mult cinci ani, în condițiile menținerii sancțiunilor economice anti-iraniene, pentru ca economia (irakiană) să fie, încă o dată, şi cu consecinţe imprevizibile, stangulată până „la marginea prăbuşirii”.         

          Preocupaţi până la obsesie de provocarea unei implozii a regimului Islamic iranian, chiar dacă, spre sfârşitul lunii iulie, preşedintele Trump declara că „nu doreşte schimbarea regimului din Iran”, planificatorii şi decidenţii de la Washington par prea puţin dispuşi să accepte concesii sau excepții în sprijinul Irakului. Iar acest fapt ar putea să aibă consecinţe greu de controlat într-o ţară puternic afectată pe toate planurile chiar de intervenţia militară americană din 2003, în care Statele Unite continuă să aibă o prezenţă activă de peste 5.000 de militari americani şi care încă nu s-a eliberat pe deplin nici de activismul terrorist, nici de urmările psihice, economico-sociale şi instituţionale ale nefastului război împotriva aşa-zisului „califat Islamic” al lui Abu Bakr Al-Baghdadi – irakian şi el, ca mulţi dintre jihadiştii ale căror acte au însângerat, ani de-a rândul, pământul dintre Tigru şi Eufrat şi nu numai. Rata înaltă a sărăciei sociale, volatilitatea instituţională şi corupţia malignă continuă, şi acestea, să menţină, la nivelul conştiinţei colective, sentimentul însingurării, al izolării şi abandonului, într-un Irak în care peste două milioane de locuitori au statut de persoane dislocate şi care, potrivit estimărilor „Transparency International”, se situează pe locul al 12-lea mondial, în plutonul cu cel mai înalt grad de corupție şi coruptibilitate.

          Actuala stare conflictuală dintre Statele Unite şi Iran şi măsurile de „încercuire” aplicate de Administraţia Trump împotriva regimului ulemalelor şi mollahilor de pe malul răsăritean al Golfului plasează, inevitabil, Irakul în postura deloc comfortabilă a unei ţări aflate între ciocanul american şi nicovala iraniană. Această poziționare este problematică și în măsura în care, de la revoluţia khomeinistă, între Baghdad şi Teheran s-a instaurat o relaţie de profundă şi multiformă simbioză – socială, confesională, economică, mercantilă. Astăzi, relația este atât de profundă şi de înrădăcinată încât a devenit, în bună măsură, imună la practica sancţiunilor. Printr-o simplă comparaţie a ceea ce poate fi sesizabil de către observatorul obișnuit, se poate constata fără dificultate că prezenţa iraniană în Irak, pragmatică şi operaţională, are puternice rădăcini în ceea ce înseamnă „statul profund” irakian şi societatea sa. La opul opus, prezenţa americană este „superficială, conjuncturală şi paralelă cu esenţa genuină a societății irakiene”, aşa cum remarca un diplomat african aflat la post în Bagdad. Una dintre entitățile  cel mai solid infiltrate în ţesătura intimă, socială şi instituțională irakiană este rețeaua miliţiilor ideologice, confesionale şi paramilitare irakiene. Această rețea este irakiană din perspectiva identităţii cetăţeneşti, dar puternic pro-iraniană în ceea ce privește apartenenţa confesională la ritul islamic şiit, finanţarea, dotarea, pregătirea şi doctrina. Constituită în 2014, din iniţiativa marelui ayatollah Ali Sistani, liderul comunităţii şiite irakiene, în contextul războiului civil şi al campaniei împotriva „Statului Islamic”, organizaţia numită „Mobilizarea populară” (Al- Hashd Al-Sha‘biy), cu un efectiv uman estimat la 100.000-120.000, beneficiază de susținerea guvernului de la Bagdad. Aceasta este apreciată pentru rolul fundamental avut în campania împotriva Statului Islamic atât în Irak (eliberarea orașului Mosul), cât şi în Siria (eliberarea districtului şi oraşului Raqqa, fosta „capitală” siriană a „califului” Abu Bakr Al-Baghdadi).

Organizaţia este, astăzi, o coaliţie a principalelor miliţii active în Irak, respectiv:

                 Asaib Ahl Al-Haqq („Cetele celor dreptcredincioşi”), o mişcare desprinsă din fosta „Armată a lui Mahdi”, condusă de clericul Moqtada Al-Sadr şi cunoscută pentru susţinerea acordată fostului premier şiit irakian Nouri Al-Maliki şi pentru actele de represiune împotriva radicalismului sunnit. Este considerată a fi foarte apropiată de Iran şi, îndeosebi, de ghidul suprem iranian, Ali Khamenei.

Faylaq Badr sau Kataeb Al-Badr (Brigăzile sau Falangele Al-Badr), creată în timpul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988) de către Gardienii Revoluţiei Islamice (Pasdaran), din dezertori şi prizonieri din armata irakiană. În 1991 a participat la insurecţia irakiană eşuată impotriva regimului Saddam Hussein, iar din 2003 se stabileşte în Irak, implicându-se şi în viaţa politică a acestei ţări. Liderul şi comandantul său, Hadi Al-Amiri, a deţinut mai multe fotolii ministeriale în guvernul irakian şi a fost unul dintre co-fondatorii alianţei „Mobilizarea populară”. Între 2014-2016 a deţinut portofoliul internelor în guvernul Heydar Abbadi.

Kataeb Hezbollah (Brigăzile Hezbollah), create în 2003 ca unităţi combatante împotriva trupelor americane de intervenţie în Irak. Având efective umane estimate la sub 1.000, figurează pe lista americană a organizaţiilor teroriste externe şi este condusă de Jamal Ibrahimi (alias Abu Mahdi Al-Muhandis) care este şi vice-preşedintele coaliţiei „Mobilizarea Populară”.

Saraya Al-Salam (Detaşamtele păcii), constituită în 2014 prin desprinderea de curentul politico-militar al clericului Moqtada Al-Sadr. În anul 2016 efectivele sale erau estimate la cca. 15.000 oameni.

Harakat Hezbollah Al-Nujabā’ (Mişcarea Virtuoşilor Hezbollah).

Pe lângă aceste formaţiuni adunate sub cupola „Mobilizării populare”, în Irak mai acţionează un număr de miliţii independente care se disting printr-o relaţie mult mai strînsă şi o dependenţă directă faţă de regimul iranian şi, cu deosebire, de armata paralelă a Gardienilor Revoluţiei Islamice. Mai importante, din punct de vedere al efectivelor şi al capacităţii combative se cuvin amintite:

Kataeb Al-Imam Ali (Brigăzile Imamului Ali), constituite în 2014, ca ramură militară a partidului islamist irakian şiit „Mişcarea Islamică Irakiană”.

Liwa Abu Fadl Al-Abbas (Brigada Abu Fadl Al-Abbas), constituită în 2012 pentru a combate formaţiunile jihadiste sunnite din Irak şi Siria, sub comanda „consilierilor” iranieni.

Saraya Tali’a Al-Khorasani (Unitățile de luptă Khorasan), constituite ca formaţiuni de luptă împotriva Statului Islamic din Irak şi Siria, cu un efectiv de cca. 3.000 de oameni. Se subordonează, pe linie de comandament, biroului militar al ghidului suprem iranian, Ali Khamenei.

Brigăzile Ashurā, constituite în 2014 ca aripă militară a Consiliului Suprem Islamic, organ de conducere doctrinară a comunităţii şiite irakiene.

 Dincolo de concluziile, contradictorii, ale analizelor referitoare la ceea ce înseamnă prezenţa miliţiilor pro-iraniene pe eşichierul politico-militar al Irakului de astăzi, acestea capătă o semnificaţie pe cât de complexă, pe atât de ameninţătoare, în contextul în care Irakul se află la intersecţia tirurilor politice şi militare dintre Statele Unite şi regimul iranian.

În aceste noi conjuncturi şi privite dinspre Manhattan, formaţiunile menţionate reprezintă tot atâtea prelungiri şi instrumente ale controlului iranian asupra Irakului şi, ipso facto, tot atâtea instrumente care, în condiţii conflictuale, pot fi mobilizate de Teheran. Urmând modelul Hezbollah-ului libanez, al Hamas-ului palestinian din Gaza, al houthi din Yemen, sau al grupărilor din Asia înconjurătoare, adică tot atâtea componente ale unui război prin interpuşi, acestea reprezintă elemente utile în confruntări asimetrice pe care ayatollahii iranieni le pot mobiliza. Este o raţiune pe care Administraţia a înţeles-o şi care a determinat, în consecinţă, apelurile intense ale lui Donald Trump, personal, sau prin înalţii săi demnitari – dintre care nu lipsesc secretarul de stat Mike Pompeo şi fostul consilier pentru probleme de securitate națională, belicosul John Bolton (înlocuit la 10 septembrie cu Robert O’Brien). Aceștia au cerut, ultimativ, guvernului de la Bagdad să reediteze nefericita inspiraţie a administratorului civil american de după invazia din 2003, Paul Bremer, sub a cărui presiune a avut loc „dezrădăcinarea” armatei, a serviciilor de informaţii şi a tuturor instituţiilor de forţă din vremea lui Saddam Hussein. În urma acestui demers mii de oameni au fost lăsați pe drumuri, apucând calea radicalismului şi a vendetei. Actualul guvern de la Bagdad propune şi susţine – pentru a câta oară? – inserția miliţiilor în structurile militare instituţionale ale statului irakian, ceea ce ar aduce un plus de „irakizare” a acestora şi ar servi, indirect, strategiei americane a conflictului cu persanii musulmani. Soluţiile radicale, de „dezrădăcinare” şi-au arătat consecinţele. De alfel, de acest adevăr par a fi convinse şi cercurile decizionale irakiene care au refuzat cu politeţe diplomatică presiunile de buldozer ale lui Mike Pompeo şi ale Administraţiei în ansamblu. Ar trebui să nu se uite că, începând cu Abu Musab Al-Zarqawi, succesorul lui Osama Bin Laden la conducerea filialei irakiene a reţelei Al-Qaida și continuând cu Al-Baghdadi şi Abu Muhammad Al-Julani (liderul Frontului Al-Nusra, filiala Al-Qaida din Siria), aceștia s-au slujit de foşti soldaţi, ofiţeri, subofiţeri şi specialişti pe care „dezrădăcinarea” lui Paul Bremer i-a împins către extremism – forma schizofrenică a religiei și instrument de „gestionare a barbariei”.

În conflictul care activează în prezent germenele războiului, nimeni nu are nevoie de incendii. Decidenţii de care depinde supravieţuirea comunităţii umane ar trebui să nu uite oriunde ar fi, în Irak, în Iran, în Golf sau altundeva, vechiul dicton care ne spune că „diavolul stă ascuns în detalii”.