Dragoş C. Mateescu, lector în Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) din Turcia, a analizat perspectivele și provocările asupra relației UE-Turcia pornind de la tensiunile interne şi politica promovată de Erdroğan pe plan extern, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Pulsul Geostrategic.

Vladimir-Adrian Costea: Domnule Mateescu, poziția geo-politică a Turciei a reprezentat în ultimii ani un atuu important în relația acestui stat cu Uniunea Europeană. Dinamica fluxurilor migratorii a plasat în plan secund politica internă promovată de regimul lui Erdoğan. În ce măsură această abordare este fezabilă pe termen mediu și lung?

Dragoş C. Mateescu: Mă bucură formularea întrebării pentru că indică punctul de tensiune maximă dintre Ankara și Bruxelles la ora actuală. Aș dori, însă, să atrag atenția de la bun început că unele din aspectele nedorite din „politica internă” a Ankarei, care alimentează această tensiune, nu sunt neapărat creații ale actualului regim turc. Republica Turcia a avut mereu probleme privind drepturile omului, drepturile minorităților, reprezentativitatea democratică sau statul de drept. În primii 6-7 ani de după preluarea puterii, în noiembrie 2002, guvernul AKP-Abdullah Gül-Erdoğan a promovat multe reforme democratice, care continuau eforturile depuse de guvernul precedent. Eu am venit să locuiesc și să muncesc aici în iulie 2001 și îmi amintesc foarte bine un oarecare entuziasm pentru integrarea europeană și pentru reforme. Ele au fost și mai mult impulsionate de demararea oficială a procesului de aderare a Turciei la Uniunea Europeană (UE), în 2005. Abia după 2010 și, mai cu seamă, după decembrie 2013 putem vorbi despre o transformare radicală a regimului de la Ankara dintr-unul reformator într-unul rezistent la reforme și la democrație. Cu acest regim negociază astăzi Bruxelles-ul chestiunea presantă a fluxului masiv de refugiați din Siria dar și din alte părți ale Asiei și Africii. Și normal că, fiind o chestiune presantă, politica internă din ce în ce mai autoritară a regimului de la Ankara pare să nu mai reprezinte o prioritate, însă trebuie făcută o clarificare importantă. Ca urmare a unor decizii la vârful instituțiilor UE (Parlament și Consiliu), Comisia Europeană a suspendat de facto procesul și negocierile de aderare cu Turcia tocmai din cauza regresului reformelor și transformarea regimului într-unul autoritar. Iar Comisia nu amestecă această chestiune cu cea a refugiaților, deși guvernul turc încearcă din răsputeri să o facă. Milioanele de euro oferite Ankarei pentru programe de ajutor în problema refugiaților sunt o chestiune separată.

În contextul războiului din Siria, precum și în raport cu tensiunile care apar cu regularitate la frontiera eleno-turcă, care este politica lui Erdrogan în problema migrației? În ce măsură regimul de la Ankara dispune de capacitatea necesară pentru a gestiona fluxurile migratorii?

Încă de la declanșarea crizei siriene și a refugiaților, în 2011, Turcia a răspuns pozitiv și eficient. Analizele făcute de biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați confirmă an de an această impresie și felicită Turcia pentru eforturile sale. Aceleași aprecieri vin și din partea altor organizații internaționale relevante, guvernamentale sau non-guvernamentale, și chiar din partea instituțiilor UE. Acțiunile negative și chiar sfidătoare la adresa Greciei și a altor țări europene, pe această temă, au început în momentul în care puterea actuală de la Ankara a realizat că pierde din popularitate pe plan intern. Undeva pe la începutul lui 2016 au apărut primele semne ale unei crize economice, care s-a accentuat ulterior. Primul punct culminant a fost atins în august 2018, când lira turcească s-a prăbușit. Tot în perioada aceea a debutat și sistemul prezidențial prin care a fost desființată funcția de prim-ministru, iar puterea executivă și, sub anumite condiții (existente la ora actuală), puterea legislativă sunt concentrate în mâinile Președintelui. Deciziile luate de această administrație au fost mai degrabă nepotrivite și au accentuat și mai mult criza. De aici și panica crescândă de la Ankara. Majoritatea sondajelor de opinie situează popularitatea guvernanților undeva între 30 și 38 de procente, iar cea a Președintelui este și ea aproape de aceste cifre.

Pe acest fond de panică, așa cum se întâmplă și în alte țări cu regimuri similare, străinătatea este întotdeauna transformată în discursul puterii într-un țap ispășitor și un inamic perpetuu nu numai al regimului, dar și al Turciei. Și, într-o țară cu o lungă istorie a acestor sentimente, începând chiar de la prăbușirea Imperiului Otoman, un astfel de discurs ar trebui să funcționeze. Numai că, acum, problemele economice par să încline din ce în ce mai mult electoratul spre opoziție, iar panica celor de la putere crește. Nu doar că au pierdut controlul asupra celor mai mari orașe la ultimele alegeri locale, dar situația economică se înrăutățește pe zi ce trece, inclusiv din cauza efectelor pandemiei, iar sondajele nu arată deloc bine.

De la politica „zero problems with neighbours”, inițiată de Abdullah Gül la începutul guvernării AKP, s-a ajuns acum la situația în care Ankara nu prea mai are prieteni printre vecini și, în statistici, vedem influxuri tot mai mici de capital extern. Criza actuală va necesita bugete enorme pentru măsuri sociale și economice interne, iar refugiații sunt și ei o povară. Nu cred că discursul naționalist-xenofob este o soluție și ar trebui ca Ankara să își schimbe rapid atitudinea, mai ales față de partenerii europeni, cu care Turcia are cea mai importantă relație economică și politică. Ankara a ales în schimb să continue cu discursul anti-european. Urmează să vedem cât timp va putea continua în direcția aceasta, pentru că economia nu prea îi permite. Și nici deschiderea frontierelor de vest, spre Bulgaria și Grecia, nu va contribui prea mult la diminuarea poverii refugiaților. În martie, când a avut loc un astfel de episod, numărul refugiaților care s-au năpustit spre acele granițe a fost nesemnificativ, iar forțele poliției de frontieră din Grecia și Bulgaria dar și FRONTEX au reacționat imediat. Problema refugiaților, cel puțin pentru cei din Siria, se poate rezolva doar prin pacificarea Siriei iar Turcia, deși este de felicitată pentru găzduirea refugiaților, a devenit acum parte în războiul sirian și nu un factor de pacificare.

Cum evaluați relația UE-Turcia în actualul context internațional? Care sunt perspectivele și provocările pe care le identificați având în vedere abordarea regimului lui Erdrogan?

Cum am indicat în răspunsul la prima întrebare, procesul de aderare a Turciei la UE este actualmente suspendat temporar. Acesta este doar un aspect al relațiilor dintre cele două părți și, după părerea mea, este cel mai important pentru că integrarea europeană a Turciei ar rezolva multe dintre problemele din această țară și din regiune. Ea ar contribui semnificativ și la stabilitatea pieței comune europene în relațiile sale cu vecinătatea, stabilitatea fiind unul din elementele fundamentale ale prosperității noastre. O altă formă instituțională a relației Turcia-UE este Uniunea Vamală, inițiată în 1995. Aceasta s-a dovedit avantajoasă pentru ambele părți și a făcut din piața comună europeană principalul partener comercial al Turciei. Mult peste jumătate din importurile și exporturile Turciei sunt dinspre și spre UE, dar Uniunea Vamală trebuie actualizată pentru că multe din acordurile care o reglementează sunt deja depășite. O chestiune delicată în acest context este și noua politică ecologică a UE, care va aduce o taxă specială pentru importuri non-conforme cu standardele ecologice ale Uniunii, inclusiv din Turcia. Asta se adaugă la faptul că avansarea oricăror negocieri cu Turcia, privind atât aderarea cât și Uniunea Vamală, este condiționată de respectarea de către Turcia a valorilor europene. La Ankara încă nu se înțelege - la fel ca și la Moscova, Washington sau Londra - că influența UE la nivelul comerțului global este masivă, iar acești actori naționali pur și simplu nu pot trata cu Comisia Europeană de la egal la egal. Când vor înțelege pe deplin acest lucru, va fi prea târziu pentru ei.

În cazul Turciei, blocajul nici măcar nu s-a produs din cauza Comisiei Europene. Aceasta a fost dintotdeauna un susținător entuziast al integrării europene a Turciei, din considerente cât se poate de pragmatice. Ele țin de contribuția importantă pe care aceată țară o poate avea la dezvoltarea blocului economic UE prin poziția sa geostrategică, prin populația numeroasă și relativ tânără, prin piața națională mare și prin potențialul său economic. Blocajul a apărut din cauza regresului reformelor din această țară relativ la valorile europene și la criteriile de aderare. Comisia nu poate convinge la ora actuală statele membre, Parlamentul European și Consiliul că Turcia este eligibilă pentru a face parte din aceste instituții. Este mult prea riscant să accepți o țară cu un regim atât de problematic, care îți poate deregla funcționarea instituțiilor și a pieței comune.

Apoi, avem noua politică regională a Turciei, care pare a căuta sau chiar produce inamici. Asistăm la negativizarea sistematică a unor subiecte care n-au avut niciodată o astfel de nuanță în politica externă turcească, cum ar fi relațiile economice, politice și de securitate cu occidentul. Apoi sunt inventate subiecte care de fapt sunt false. Chestiunea hidrocarburilor din estul Mării Mediterane este deja una care nu prea mai atrage marii actori, pentru că a reieșit între timp că extracția și exploatarea sunt mult prea scumpe. Ele devin și mai scumpe dacă regiunea devine anarhică, iar politica actuală a Ankarei pare să meargă tocmai în această direcție. Continuă să susțină cauza nesustenabilă a Ciprului de Nord, cauza problematică a guvernului conservator al Frăției Musulmane de la Tripoli și cauza nesustenabilă - acum - a rebelilor în Siria. Prin susținerea acestor cauze, Ankara continuă să se opună Rusiei, Statelor Unite și unor state europene importante, laolaltă cu majoritatea statelor arabe. Asta în vreme ce resursele Turciei sunt limitate. Țara nu are resurse naturale semnificative, nu are resurse tehnologice proprii și nici rezerve de capital strategic. Toată economia Turciei se susține prin importuri la toate cele trei capitole iar balanța devine negativă ori de câte ori lira slăbește, ceea ce este cazul de mai bine de doi ani încoace. Eu chiar nu mai înțeleg care este logica acțiunilor de politică internă și externă de la Ankara în aceste condiții. Nu înțeleg unde cred cei de la putere că se poate ajunge, în condițiile actuale, prin discursul naționalist-xenofob și, mai ales, anti-european. Deci nu prea putem vorbi așezat, analitic, despre „perspective și provocări”, pentru că nu avem o logică cu care să putem lucra.

Intervenția militară a Turciei în Siria a atenuat în mod semnificativ luările de poziție ale UE față de derapajele interne ale regimului de la Ankara. În ce măsură toleranța UE față de derapajele produse asupra funcționării statului de drept afectează procesul de europenizare a Turciei?

Toleranța UE față de derapajele interne din Turcia este doar aparentă. În primul rând, Uniunea nu este un actor militar dar are o politică veche de câteva decenii bune față de Orientul Mijlociu, inclusiv Siria, inițial în cadrul Politicii Mediteraneene iar acum în cadrul Politicii de Vecinătate. Aceste politici au ca scop întărirea guvernanței și a stabilității statelor din regiune, prin programe plătite de UE, pentru ca piețele respective să poată fi conectate, parțial și condiționat, la piața comună europeană. Primăvara Arabă și războaiele civile din Siria și Libia au afectat profund funcționarea acestor relații și programe dar ele nu vor dispărea; derularea lor este doar amânată și este foarte posibil să apară schimbări structurale atunci când vor fi reluate, dar abordarea de bază nu va dispărea.

Intervențiile Turciei în Siria și Libia au complicat evoluțiile de acolo dar nu au venit din neant, ci din percepțiile actualului regim de la Ankara referitor la Bashar Al-Assad și la regimul conservator al Frăției Musulmane de la Tripoli. Au fost interpretări, după părerea mea eronate, privind acești actori dar și privind interesele și rolurile Rusiei, SUA și unor state europene în cele două conflicte. Mai este și factorul electoral, mare parte din acțiunile actualului regim de la Ankara fiind pentru consum intern, inclusiv resuscitarea „neo-otomanismului” și atitudinea generală „eurasianistă”, anti-europeană. La fel ca și la Moscova, conducerea politică de la Ankara nu a înțeles logica istorică a evoluției Rusiei, respectiv a Turciei, care a fost mereu o logică euro-centrică. Din acest amalgam de factori și situații complexe s-au născut erori grave de percepție și de acțiune, iar economia pedepsește acum aceste erori. Având în vedere că nicio altă piață nu poate înlocui piața comună europeană în mecanismul de dezvoltare al Turciei, cred că „derapajele” actuale sunt doar un episod temporar, fapt prea bine înțeles la Bruxelles. Este nevoie ca energiile distopice din Turcia să se consume și abia apoi se va putea discuta despre normalizarea relațiilor, prin reluarea procesului firesc de integrare europeană a țării, care nu pare posibilă în climatul actual.

În contextul actual, considerați oportună adoptarea unui nou acord de asociere prin intermediul căruia UE să solicite intensificarea reformelor pentru a asigura respectarea drepturilor omului? În ce măsură acest scenariu este unul fezabil?

Știu că se vorbește foarte mult, mai ales la Paris dar și în alte capitale europene, despre un nou tip de acord cu Turcia. Din punctul meu de vedere, nu poate fi vorba despre o altă formă prin care să se „solicite” Turciei intensificarea reformelor. Relația acestei țări cu CEE-UE este foarte veche, debutând în anii 1960. Încă de atunci se așteaptă o schimbare profundă în modul de funcționare al acestei țări și prea puține lucruri s-au schimbat cu adevărat. Nici măcar reformele importante de la începutul anilor 2000 nu au produs o altă paradigmă, iar statul a rămas baricadat în jurul propriilor interese și în jurul identității sale naționaliste, așa cum este ea proclamată în constituție.

Cu un prag electoral de 10%, instituit în 1983, nu se poate vorbi despre o reprezentativitate democratică largă a guvernanților. Având în vedere că minoritățile nu au dreptul la reprezentare ca grupuri identitare, zeci de milioane de kurzi sau alevi sunt excluși ca atare din mecanismele decizionale. Iar sistemul prezidențial, inaugurat în 2018, a întărit și mai mult baricada statului împotriva participării reprezentative a propriilor cetățeni, indiferent de identități etnice, la actul de guvernare. Drepturile elementare sunt și ele încălcate masiv și toate statisticile organizațiilor care monitorizează Turcia indică regresul masiv al acestei țări în ce privește protejarea libertăților individuale și, mai ales, accesul la un sistem judiciar independent și corect. Adică nu mai avem de a face cu un stat de drept, ci doar cu o țară în care încă mai funcționează un mecanism democratic de reprezentativitate (foarte) limitată dar controlat de binomul Președinte-Partid de la guvernare, oricare ar fi Președintele sau Partidul la un moment dat. Doar situația economică mai poate crea presiuni suficient de mari pentru a determina schimbări profunde, însă mi-e teamă că rezistența sistemului ar putea duce la conflict.

Uniunea Europeană nu are ce schimba în politica sa față de Turcia. Aderarea rămâne un deziderat important pentru ambele părți, dar ea se poate face numai prin îndeplinirea de către Ankara a criteriilor UE și nu viceversa. Orice schimbare în această logică ar duce la prăbușirea ei și, automat, la năruirea speranței că, în viitor, piața comună europeană ar putea include Turcia, iar aceasta ar putea să îndeplinească criteriile de integrare europeană, devenind o democrație liberală și un stat de drept. Cred că trebuie să avem încredere în Comisie, care a înțeles foarte clar că, în contextul actual, nu se poate spera la o reformare a Turciei dar nici nu se poate decide unilateral că Turcia nu este capabilă de reforme într-un alt context politic intern. Trebuie să așteptăm și să sperăm că electoratul turc, doar el, va decide se se întoarcă pe drumul integrării europene. Sondajele arată că astfel de speranțe sunt îndreptățite iar UE nu poate face altceva decât să hrănească acele speranțe cu un discurs prietenesc față de turci și o deschidere a mecanismelor de aderare spre o colaborare permanentă cu guvernul de la Ankara, oricare ar fi acela.