După doi ani de aşteptări, controverse, scenarii şi supoziţii contradictorii, la 28 ianuarie 2020 preşedintele Donald Trump dezvăluia, la Casa Albă, conţinutul îndelung-aşteptatului plan american de realizare a unei soluţii de pace pentru conflictul dintre palestinieni şi israelieni, intrat în circulaţia mediatică și colocvială sub numele, lansat de preşedintele Trump, de „The deal of the Century”, Afacerea secolului. Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa premierului israelian Benjamin Netanyahu, a unor înalţi funcţionari ai Casei Albe, inclusiv echipa (condusă de ginerele şi consilierul prezidenţial Jared Kushner) care vreme de doi ani a lucrat la elaborarea şi finalizarea masivului dosar al iniţiativei americane de pace. Nefiind nici informată, nici consultată la lansarea iniţiativei americane, la sfârşitul lunii noiembrie 2017 şi nici pe parcursul elaborării acesteia, partea palestiniană nu a fost reprezentată la oficializarea acestui „plan de pace” pe care l-a contestat şi l-a deza

Materialul este publicat doar în limba engleză

La începutul lunii ianuarie 2020, Adunarea Generală a ONU anunţa că, în conformitate cu prevederile Articolului XIX din Cartă, Libanului i-a fost suspendat dreptul de vot în cadrul Adunării Generale, ca măsură punitivă pentru neplata contribuţiei financiare pe ultimii doi ani, în valoare nominală de 459.000 de dolari. Ministrul libanez de externe, Gebran Basil, ginere al preşedintelui Michel Aoun şi lider executiv al formaţiunii politice Mişcarea Patriotică Liberă, înfiinţată de şeful statului, a respins orice resposabilitate a Ministerului Afacerilor Externe pentru această situaţie, angajându-se într-o polemică vituperantă cu colegul său de la Finanţe. Rezoluţia organizaţiei internaţionale, ca şi cearta între cei doi membri ai guvernului demisionar de la Beirut nu era decât un vârf al aisbergului care ascunde starea de haos în care se zbat, de mai multe luni, Libanul şi libanezii. Libanul nu a fost singura ţară aflată în situaţia de a nu putea să-şi achite contribuţiile la bugetul ONU

Avându-i ca prim-solişti pe cei doi dirijori ai războiului civil libian - Fayez Sarraj, lider al „Guvernul de Conciliere Naţională” recunoscut de comunitatea internaţională, cu sediul în capitala Tripoli şi mareşalul reactivat Khalifa Haftar, comandantul aşa-numitei „Armate Libiene Naţionale”, având sub control regiunile de est ale țării - la 19 ianuarie 2020 s-au desfăşurat, la Berlin, după lungi şi anevoioase demersuri pregătitoare, lucrările conferinţei internaționale pentru pace în Libia.

O bombă cu ceas și o capcană care se închide par metafore potrivite pentru a descrie speranțele fără speranță ale președintelui ucrainean Volodimir Zelenski și echipei acestuia pentru „pace” cu Rusia.

În cadrul conferinței anuale de presă dedicată prezentării unui bilanț al anului care a trecut din luna decembrie, președintele rus, Vladimir Putin, a pus sub semnul întrebării dreptul Ucrainei asupra teritoriului pe care naționaliștii ruși îl numesc Novorossiya; totodată, a aruncat o privire iredentistă către partea centrală a Ucrainei. Putin însuși a lansat proiectul Novorossiya în 2014, un proiect cu viață scurtă care, la acea vreme, urmărea crearea unui protectorat rus în opt provincii ucrainene, dintre care șase se situează pe coasta Mării Negre.

La o oră târzie din noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie, în proximitatea aeroportului internaţoinal Baghdad, pe şoseaua care leagă aeroportul cu capitala Baghdad şi în executarea ordinului personal al preşedintelui Donald Trump, o dronă americană a atacat cu rachete convoiul de vehicule care îl transporta pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandant, din 1999, al „Brigăzii Al-Qods”- unitate de elită pentru operaţiuni externe a „Gărzii Revoluţiei Islamice” (Pasdaran) din Iran.

La 12 decembrie 2019, ziua în care peste 45 de milioane de britanici erau așteptați la urne, publicația The Guardian titra: „Se deschid secțiile de votare pentru cel mai important scrutin într-o generație” . Iar pentru publicația conservatoare The Spectator, în data de 12 se jucau „cele mai importante alegeri din istoria modernă a Marii Britanii” .

De la primul „anotimp primăvăratic” al lumii arabe a Orientului Mijlociu a trecut aproape un deceniu. Acest segment cronologic a fost marcat de ezitări, confruntări, de așa numitele „revoluții furate” și, mai ales, de șubrezenia și lipsa de credibilitate. Lor li se datorează încercările timide și grăbite de reformă economico-socială, de modernizare instituționala și, mai ales, de eradicare sau diminuare a sărăciei și a corupției cronice.

În istoria sa modernă marcată, cu deosebire, de Acordurile Sykes-Picot din 1916, prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau între ele vilaietele şi provinciile otomane ale Orientului Mijlociu, apoi, în 1947, de faimoasa „Rezoluţie de Partaj” prin care ONU împărţea Palestina istorică în două entităţi separate - evreiească şi arabă palestiniană - urmată, un an mai târziu, în mai 1948, de apariţia statului Israel pe harta regională a Orientului Mijlociu, această zbuciumată parte a geografiei politice globale a cunoscut prea puţine şi efemere momente de pace. Stufoase, complexe şi, de cele mai multe ori violente, litigiile care au umbrit evoluţia Orientului Mijlociu au angrenat combinaţii complicate de succesiuni ale actorilor implicaţi, fără ca aceasta să schimbe semnificativ esenţa şi mizele conflictului însuşi.