Articolul abordează conceptul de multilateralism, semnificaţiile sale fundamentale, coordonatele şi funcţiile constructive, dar şi limitele şi constrângerile cu care - teoretic şi pragmatic - este confruntată ideea multilateralistă, în încercarea de a supune dezbaterii întrebarea la care nu s-a dat, încă, un răspuns consensual: oferă multilateralismul paradigma ideală de construcţie, securitate şi performanţă a ordinii mondiale de mâine?

Data de 8 mai 2018, când Statele Unite şi-au anunţat retragerea unilaterală din tratatul nuclear internaţional cu Iranul a marcat, în regiunea Orientului Mijlociu, începutul unei perioade de conflict deschis cu Republica Islamică Iran.

La 30 septembrie 2015, la cererea regimului sirian condus de preşedintele Bashar Al-Assad, unităţi ale armatei Fedraţiei Ruse, având aviaţia de război drept principală forţă de şoc, intervin în Siria. Aici, la aproape cinci ani de la declanşarea războiului civil în această ţară, armata naţională siriană se afla pe marginea unui colaps militar care ar fi avut drept consecinţă imediată o schimbare radicală a regimului de la Damasc.

Victoria clară a coaliției conduse de președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, la alegerile parlamentare din această țară, de la 21 iunie 2020, prevestea formarea rapidă și fără probleme a noului guvern, dar abia la patru luni de la alegeri a devenit mai clar cine va face parte din acesta.
Deși a fost reluat ”dialogul” dintre Belgrad și Priština cu medierea UE și a demarat ”normalizarea economică” sub oblăduirea Washingtonului, situația este încă foarte departe de un compromis și ultimele evoluții nu garantează că va fi identificată (rapid) o soluție sustenabilă și aplicabilă.
Continuarea procesului de integrare europeană și discuțiile cu Priština, alături de menținerea parteneriatelor speciale cu SUA, Rusia și China, îmbunătățirea relațiilor cu unele state vecine și gestionarea crizei migrației ilegale și a efectelor epidemiei de COVID-19 vor rămâne principalele provocări și pentru noul guvern sârb condus de Ana Brnabić.

Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

Articolul este disponibil momenan doar în lmba engleză

Din partea editorului

Lumea arabă acoperă o vastă suprafaţă, întinsă de la Oceanul Atlantic, la vest, până la Oceanul Indian, în sud-est. Această suprafață, cu cca. 360 milioane locuitori, care include 25 de state şi teritorii de pe două continente - Nordul Africii şi Asia de sud-vest - este împărţită în trei mari arii geo-demografice: Maghrebul („ţările de la Asfinţit”, în nordul continentului african), Mashriqul („ţările de la Soare-Răsare”, corespunzător, aproximativ, clasicului Levant şi Irakului) şi Peninsula Arabică, între Marea Roşie, la apus şi Golful Persic, la est.

Peisajul Orientului Mijlociu de după evoluţiile politico-militare şi geopolitice pe care lumea arabă le-a traversat in ultimele două decenii oferă analistului imaginea evidentă a unui areal care, situat în centrul unei zone strategice complexe şi conflictuale, focalizează o ofensivă a ingerinţelor externe a cărei intensitate nu este comparabilă decât cu perioada colonială a procesului de cristalizare a statelor naţionale ale lumii arabe.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.