Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la Munchen, cel mai important eveniment din luna februarie și ultimul cu participare directă înainte ca pandemia de COVID-19 să fie pe deplin conștientizată, a fost definitorie pentru modul în care americanii și europenii percep lumea și relația transatlantică. Modul în care a fost organizată (a avut ca temă „Westlesness”), participarea europeană (Marea Britanie a absentat, iar Germania nu a fost reprezentată de cancelarul său) și opiniile prezentate au condus la două concluzii, astfel: reafirmarea de către SUA a competiției între marile puteri ca prioritate și apelul acesteia la adresa aliaților europeni de a i se alătura împotriva Chinei; lipsa unității și coeziunii europene (singurul lider reprezentativ a fost Emmanuel Macron, care a expus o viziune asupra Europei mai mult franceză decât europeană) care s-ar traduce printr-o voce europeană mai puțin auzită pe scena internațională, mai ales după retragerea Marii Britanii din Uniune.

Kremlinul întreprinde o acțiune de schimbare a regimului din Belarus, prima operațiune rusească de acest gen din apropierea granițelor sale.
Deocamdată, autoritățile belaruse se mențin pe poziție cu privire la schimbarea regimului, pe ambele fronturi: împotriva opoziției interne și împotriva proiectului rusesc inițial de schimbare a regimului.

Aleksandr Lukașenko a impus în Belarus un stil dictatorial de conducere, caracterizat prin încălcări frecvente ale drepturilor omului, fraudarea alegerilor și reprimarea violentă a mișcărilor sociale. Ajunsă la limita răbdării, după fraudarea scrutinului prezidențial din 9 august 2020, populația s-a mobilizat și a declanșat proteste de masă etichetate drept “revoluție colorată”. Date fiind complexitatea mediului social din Belarus, poziția geografică și legăturile politico-economice pe care țara le are cu Federația Rusă, continuarea stării de criză poate afecta negativ stabilitatea întregii regiuni.

Între ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.

După nouă ani de război civil, Siria şi regimul de la Damasc se află într-o stare de acută izolare regională şi internaţională, iar pe plan intern situaţia poate fi descrisă drept dramatică. Din acest punct de vedere există destule precedente în care, ori de câte ori s-a aflat într-o situaţie dificilă, regimul baasist a apelat la demersuri confidenţiale pentru a găsi o ieşire din criză, incusiv în contextul regional, sau a acceptat ceea ce, în mod obişnuit, ar fi respins în numele unor sloganuri propagandistice şi ideologice.

Născută în 1945 din „cenușa” celui de-al Doilea Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite a fost înființată – după cum spunea Dag Hammarskjold, cel de-al doilea Secretar General al său – „nu pentru a duce omenirea în Rai, ci pentru a o salva de Iad”.

Articolul este disponibil momentan doar în limba engleză.

Declanșarea operațiunilor militare între Azerbaidjan și Armenia reprezintă doar o parte a unui lung conflict înghețat, cu episoade calde, între cele două foste republici unionale care și-au câștigat independența după colapsul Uniunii Sovietice. Pe parcursul întregii existențe a marelui colos de la Răsărit au fost ținute sub aceeași ”carapace” ideologică a Kremlinului. După prăbușirea acestuia, însă, diferențele etnice, religioase, culturale precum și disensiunile istorice ținute sub control de Kremlin au revenit cu puterea unui tsunami care crează, în această parte a lumii, o situație de instabilitate accentuată.

Criticile aduse de liderii europeni regimului condus de Vladimir Putin, pe fondul acuzațiilor privind încălcarea dreptului internațional, nerespectarea drepturilor omului și împlicarea în acțiuni de subminare a democrației și a statului de drept în zonele de influență, readuc în discuție nevoia stringentă a redefinirii relațiilor economice, politice și diplomatice dintre UE și Federația Rusă.

Parteneriatul dintre România și SUA este deopotrivă un reper important în politica externă a țării noastre, dar și un angajament ferm care ne definește opțiunile. Colaborarea dintre România și Statele Unite a fost și continuă să fie cu atât mai prețioasă și reciproc benefică, cu cât în toți anii de cooperare au fost realizate cu succes multiple acțiuni strategice care să răspundă noilor provocări la adresa securității aliate. Declarația comună privind parteneriatul strategic pentru secolul XXI din 2011 a dinamizat relațiile și este principalul document politic bilateral care consolidează securitatea și prosperitatea comună.