La 22 septembrie a.c., s-au împlinit 30 de ani de la primul război din Golf, între Irakul baasist al lui Saddam Hussein şi Republica Revoluţionară a Iranului condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini.
Declanşarea „Primului Război din Golf” s-a produs, de fapt, ca o prelungire a răsturnărilor generate de revoluţia islamică iraniană din 1979. Lumea occidentală, în frunte cu Statele Unite ale Americii a constituit, încă de la început, inamicul ireductibil al Iranului persan şi musulman şiit şi principala piedică în calea „exportului de revoluţie” islamică la nivel regional şi extra-regional.

Cu începere din luna mai, Golful Persic şi strâmtoarea Ormuz au revenit în prim-planul confruntărilor şi rivalităţilor geostrategice, amplificate de starea de nici pace nici război care caracterizează climatul relaţiilor dintre comunitatea occidentală (sau, mai exact, o parte a acesteia), în frunte cu Statele Unite, pe de o parte şi regimul teocratic islamic din Teheran, pe de altă parte. Au avut loc atacuri cu drone, atentate care aparţin, mai degrabă, domeniului terorismului, sabotaje şi sechestrări maritime în care au fost implicate deja 19 nave comerciale (petroliere) de diferite naționalități, inclusiv iraniană.

La 13 septembrie a.c. s-au împlinit 26 de ani de când, în faţa Casei Albe a avut loc semnarea „Acordurilor de la Oslo”. După doi ani de negocieri dificile nu numai cu frazeologia juridică, ci şi, mai ales, cu zidul neîncrederii reciproce şi cu propriile mentalităţi inerţiale, vechi de un secol, ministrul de externe israelian, Shimon Perez, în numele guvernului de la Tel Aviv şi Mahmud Abbas, actualul preşedinte al Statului Palestina, în numele Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, îşi puneau semnăturile pe aşa-numita „Declaraţie de Principii pentru Aranjamentele de instituire a unei Autorităţi Palestiniene Autonome interimare”.

Asistăm, astăzi, la dinamica unui fenomen deja structurat al migraţiei pentru care continentul european a devenit ţinta predilectă. Dacă, în istoria sa modernă, Europa a constituit unul dintre principalii furnizori de migranţi, ea a devenit, de câteva decenii, principalul areal de primire a unui flux continuu şi diversificat al celor care, din motive deja cunoscute, îşi părăsesc ţările de origine, şi aleg calea pribegiei în speranţa că în „noul Eldorado” european vor găsi ceea ce nu pot avea în regiunile de plecare. Facem referire la garantarea propriei vieţi, asigurarea mijloacelor materiale de subzistenţă şi la asigurarea unui tratament social demn şi fundamentat pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane.

Ceea ce era de așteptat s-a întâmplat, chiar mai repede decât cele mai optimiste evaluări ale planificatorilor. După exact două săptămâni de la declanșare, operațiunea „Izvorul Păcii” din nordul Siriei, destinată alungării „teroriștilor” kurzi de la frontiera nordică dintre Kurdistanul sirian şi teritoriul Turciei s-a încheiat, „nemaifiind necesară”.

Operațiunea „Izvorul Păcii” a fost inițiată cu scopul de a asigura securitatea granițelor Turciei, prin eliminarea facțiunilor teroriste aparțănând PKK/YPG și ISIL și pentru a asigura întoarcerea în condiții de siguranță a refugiaților sirieni, precum și pentru a asigura integritatea teritorială a Siriei. Obiectivul principal pe agenda Turciei îl reprezintă gruparea teroristă PKK și facțiunea afiliată PYD/YPG, o amenințare gravă atât la adresa granițelor acestui stat, cât și la adresa Siriei, punând în pericol integritatea teritorială și structura unitară a acestui stat.

Raportându-ne la provocările la adresa unității și securității Uniunii Europene din ultimii ani, în acest articol problematizăm asupra demersurilor de (re)definire a frontierelor interne și externe ale Uniunii, urmărind să suprindem impactul generat de afluxul masiv de migranți și refugiați, respectiv de negocierile asupra Brexit. Plsarea demersurilor UE privind (re)definirea și delimitarea frontierelor interne și externe în raport cu gestionarea crizelor sociale, economice și politice, ne ajută să identificăm și să înțelegem principalele vulnerabilități care pot crea premisele limitării cooperării între statele membre.
Demersul nostru urmărește, de asemenea, identificarea principalelor direcții de angajare a UE în cadrul procesului de înlăturare a controalelor la frontierele interne și de instituținalizare a controlului la frontierele externe.

Numărul de atacuri teroriste și al victimelor acestora a crescut semnificativ în Uniunea Europeană în perioada 2014-2018, momentul critic fiind reprezentat de anul 2015 când au fost înregistrate 17 atacuri teroriste.
Raportându-ne la status quo-ul UE în ultimii ani, articolul se raportează la fenomenul radicalizării în universul carceral, urmărind să surprindă noile provocări cu care se confruntă UE și statele membre în cadrul procesului de prevenire și combatere a terorismului.

Relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană au o istorie îndelungată, care datează de la finele anilor ’50, când Turcia a aderat ca membru asociat la Uniunea Europeană (la acel moment Comunitatea Economică Europeană).
Lucrarea de față analizează relația dintre Turcia și UE din punct de vedere al securității și consideră că integrarea Turciei în Uniunea Europeană este foarte importantă pentru securitatea acesteia din urmă.

La 30 septembrie 2019, s-au împlinit patru ani de când preşedintele Vladimir Putin a autorizat intervenţia militară a Rusiei în războiul civil din Siria. Decizia a fost fundamentată, oficial, pe temelia solicitării formale a guvernului sirian pentru ajutor militar împotriva „conspiraţiei externe” – în esenţă occidentale – la adresa independenţei şi suveranității naţionale a Siriei”, precum şi împotriva „fenomenului terorist intern şi a jihadismului radical Islamic, susţinut de puteri şi forţe străine”.