Lumea arabă acoperă o vastă suprafaţă, întinsă de la Oceanul Atlantic, la vest, până la Oceanul Indian, în sud-est. Această suprafață, cu cca. 360 milioane locuitori, care include 25 de state şi teritorii de pe două continente - Nordul Africii şi Asia de sud-vest - este împărţită în trei mari arii geo-demografice: Maghrebul („ţările de la Asfinţit”, în nordul continentului african), Mashriqul („ţările de la Soare-Răsare”, corespunzător, aproximativ, clasicului Levant şi Irakului) şi Peninsula Arabică, între Marea Roşie, la apus şi Golful Persic, la est.

Peisajul Orientului Mijlociu de după evoluţiile politico-militare şi geopolitice pe care lumea arabă le-a traversat in ultimele două decenii oferă analistului imaginea evidentă a unui areal care, situat în centrul unei zone strategice complexe şi conflictuale, focalizează o ofensivă a ingerinţelor externe a cărei intensitate nu este comparabilă decât cu perioada colonială a procesului de cristalizare a statelor naţionale ale lumii arabe.

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la Munchen, cel mai important eveniment din luna februarie și ultimul cu participare directă înainte ca pandemia de COVID-19 să fie pe deplin conștientizată, a fost definitorie pentru modul în care americanii și europenii percep lumea și relația transatlantică. Modul în care a fost organizată (a avut ca temă „Westlesness”), participarea europeană (Marea Britanie a absentat, iar Germania nu a fost reprezentată de cancelarul său) și opiniile prezentate au condus la două concluzii, astfel: reafirmarea de către SUA a competiției între marile puteri ca prioritate și apelul acesteia la adresa aliaților europeni de a i se alătura împotriva Chinei; lipsa unității și coeziunii europene (singurul lider reprezentativ a fost Emmanuel Macron, care a expus o viziune asupra Europei mai mult franceză decât europeană) care s-ar traduce printr-o voce europeană mai puțin auzită pe scena internațională, mai ales după retragerea Marii Britanii din Uniune.

Aleksandr Lukașenko a impus în Belarus un stil dictatorial de conducere, caracterizat prin încălcări frecvente ale drepturilor omului, fraudarea alegerilor și reprimarea violentă a mișcărilor sociale. Ajunsă la limita răbdării, după fraudarea scrutinului prezidențial din 9 august 2020, populația s-a mobilizat și a declanșat proteste de masă etichetate drept “revoluție colorată”. Date fiind complexitatea mediului social din Belarus, poziția geografică și legăturile politico-economice pe care țara le are cu Federația Rusă, continuarea stării de criză poate afecta negativ stabilitatea întregii regiuni.

Între ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.

Născută în 1945 din „cenușa” celui de-al Doilea Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite a fost înființată – după cum spunea Dag Hammarskjold, cel de-al doilea Secretar General al său – „nu pentru a duce omenirea în Rai, ci pentru a o salva de Iad”.

Criticile aduse de liderii europeni regimului condus de Vladimir Putin, pe fondul acuzațiilor privind încălcarea dreptului internațional, nerespectarea drepturilor omului și împlicarea în acțiuni de subminare a democrației și a statului de drept în zonele de influență, readuc în discuție nevoia stringentă a redefinirii relațiilor economice, politice și diplomatice dintre UE și Federația Rusă.

Parteneriatul dintre România și SUA este deopotrivă un reper important în politica externă a țării noastre, dar și un angajament ferm care ne definește opțiunile. Colaborarea dintre România și Statele Unite a fost și continuă să fie cu atât mai prețioasă și reciproc benefică, cu cât în toți anii de cooperare au fost realizate cu succes multiple acțiuni strategice care să răspundă noilor provocări la adresa securității aliate. Declarația comună privind parteneriatul strategic pentru secolul XXI din 2011 a dinamizat relațiile și este principalul document politic bilateral care consolidează securitatea și prosperitatea comună.

La mai puţin de o lună după ce federaţia Emiratelor Arabe Unite a anunțat oficial stabilirea de relații directe, politico-diplomatice şi în orice alte domenii cu Israelul, la 11 septembrie, Casa Albă a anunțat repetarea unei asemenea decizii de către micul dar bogatul regat al Bahrainului, semnarea acordului israeliano-bahrainez fiind stabilită pentru data de 15 septembrie, tot la Casa Albă.

Identitatea națională a Libanului este o realitate creată după primul Război Mondial, când, în virtutea faimoaselor acorduri anglo-franceze din 1918 numite după numele inginerilor lor, englezul Mike Sykes și francezul Francis Georges-Picot, Orientul Mijlociu era împărțit între Franța și Marea Britanie, după principiul 'divide et impera'.