Tensiunile dintre Iran și Israel continuă. Iran îl acuză pe acesta din urmă că a lansat un atac cu drone asupra unor structuri militare din Isfahan.

Atacul lansat de milițiile Houthi din Yemen împotriva Arabiei Saudite la finele lunii trecute – asupra capitalei Riyadh – este considerat cel mai periculos, după cel care a avut loc în septembrie 2019, împotriva Aramco. Atacul a survenit la câteva zile după ce rebelii Houthi au fost eliminați de pe lista americană a organizațiilor teroriste. Această acțiune a fost percepută de milițiile Houthi drept un semn de slăbiciune, o undă verde ca să poată crește nivelul pretențiilor și o confirmare a faptului că au capacitatea de a-și răni adversarii, în special Arabia Saudită.

Prezenta lucrare va oferi o imagine de ansamblu și va prezenta argumentele mai multor tipuri de potențiale reacții pe care Arabia Saudită le va avea în momentul în care iranienii își vor concretiza amenințările, anume procurarea sau dezvoltarea unui arsenal nuclear. Din punct de vedere al rezultatelor așteptate, argumentele care vor susține o reacție controlată a saudiților în detrimentul unui răspuns similar în fața amenințărilor iraniene vor putea oferi o concluzie prin care să fie evidențiată o posibilă reacție pașnică a saudiților.

Acest articol încearcă să deschidă câteva orizonturi privind natura relațiilor dintre Iran și Israel din perspectiva teoriei ciclului puterii a lui Charles Doran, combinată cu teoria realismului nuclear defensiv propus de politicile externe ale celor două state.

Încă de la înființarea sa, în 1948, Statul Israel s-a confruntat cu numeroase incidente de securitate, unele dintre acestea amenințându-i chiar existența. Una dintre cele mai importante amenințări existențiale a constituit-o scenariul în care un stat inamic achiziționa capacități nucleare, lucru care ar conduce la o situație de netolerat pentru statul evreu. Acest scenariu s-a repetat deja de trei ori, pentru israelieni: prima dată a fost când Israelul a decis să distrugă, în 1981, reactorul nuclear al Irakului; a doua, când Israelul a distrus reactorul nuclear construit în Siria în 2007 și a treia oară când autoritățile israeliene au fost puse în fața alegerii de a elimina programul nuclear al Iranului, în perioada 2010-2011, însă în cele din urmă nu au mai întreprins niciun demers. Din punct de vedere empiric, aceste trei cazuri demonstrează modalitatea în care Israelul a răspuns la amenințări existențiale, luând în considerare relația cu principalul său aliat, SUA.

La 5 noiembrie a.c. autorităţile de la Teheran au anunţat punerea în execuţie a celei de a patra faze a renunţării sale la angajamentele restrictive asumate prin faimosul „Acord 5+1”, cunoscut şi sub denumirea de „Joint Comprehensive Plan Of Action - JCPOA”. Măsura a produs emoţii şi îngrijorare deşi, după retragerea (la 8 mai 2018) unilaterală a Statelor Unite din calitatea de cosemnatar al acordului şi pe fondul sancţiunilor economice aplicate de către Administrația Trump, regimul iranian îşi făcuse cunoscută intenţia de a renunţa, în faze succesive, la angajamentele şi obligaţiile asumate prin documentul în cauză.