„Am intrat cu trupe în Afghanistan din cauza unui atac oribil, care a avut loc acum 20 de ani. Asta nu explică însă de ce ar trebui să rămânem acolo în 2021.”

Joe Biden

În anii ‘90 ai secolului trecut, un fost premier al guvernului turc lansa o doctrină care, pornind de la patrimoniul istoric otoman al Turciei și de la poziția geostrategică a acestei țări, dezvolta ideea rolului major pe care țara sa trebuia să și-l asigure, concentric, în vecinătatea proximă arabo-islamică și, în final, pe eșichierul european și global.
Pentru Vladimir Putin, impetuoasa infiltrare turcească în „grădina din spate” și „spațiu de vocație rusă” constituie o intruziune inacceptabilă.

Materialul este disponibil momentan doar în limba engleză

Regiunea autonomă Nagorno Karabah, cu o suprafaţă de 4400 km² şi o populaţie estimată în 2013 la 146773 locuitori, din care 95% sunt de etnie armeană şi confesiune creştin ortodoxă, a fost înfiinţată – în Azerbaidjan, în 1920 – de către guvernul bolşevic sovietic. Această anomalie teritorială a fost amplificată prin stabilirea, în sud-estul Azerbaidjanului, unui pinten teritorial al Armeniei care, orientatat de la nord-vest la sud-est, creează o enclavă azeră ruptă de teritoriul azer şi mărginită, la vest şi la sud, de Iran. Fărâmiţarea teritorială şi configuraţia etnică şi confesională au fost principalele două cauze care au făcut ca, pe aproape toată perioada de existenţă a fostei Uniuni Sovietice, enclava Nagorno Karabah să cunoască un lung şir de ostilităţi şi conflicte armate.

Declanșarea operațiunilor militare între Azerbaidjan și Armenia reprezintă doar o parte a unui lung conflict înghețat, cu episoade calde, între cele două foste republici unionale care și-au câștigat independența după colapsul Uniunii Sovietice. Pe parcursul întregii existențe a marelui colos de la Răsărit au fost ținute sub aceeași ”carapace” ideologică a Kremlinului. După prăbușirea acestuia, însă, diferențele etnice, religioase, culturale precum și disensiunile istorice ținute sub control de Kremlin au revenit cu puterea unui tsunami care crează, în această parte a lumii, o situație de instabilitate accentuată.

Cu o agendă europeană profund schimbată de actualul context, reprezentat de nevoia de a limita (pe cât posibil) dimensiunea și intensitatea crizei economice, sociale și (mai ales) politice apărute în contextul răspândirii pandemiei de COVID-19, solidaritatea între statele membre se manifestă, în primul rând, prin înțelegerea nevoii stringente de a rămâne împreună, în aceeași barcă, punând pe plan secund (cel puțin aparent și pentru o anumită perioadă de timp) mizele interne ale unor interese eminamente naționale. Această poziționare a statelor membre (în format 27) este așteptată într-un moment instabil în raport cu atitudinile și opțiunile politice ale cetățenilor europeni, ale căror emoții și sentimente oscilează între incertitudine și speranță.

După 18 ani de război, Statele Unite şi insurgenţa talibană au convenit asupra unui acord de pace considerat, de unii analişti, a avea o dimensiune şi o semnificaţie istorică. Acesta este menit să deschidă calea către o retragere a trupelor americane şi NATO, precum și către lansarea unui proces de pace între insurgenţi şi guvernul de la Kabul, condus de preşedintele Ashraf Ghani – care nu a fost parte la pertractările de la Doha, fiind considerat, de către islamiştii talibani, drept „o marionetă a SUA şi a Occidentului”.